BUM!
Unul dintre carele noastre se ciocneşte de o rafală orbitoare de foc.
Forţa exploziei ne aruncă la pământ.
— Duceţi-l pe rege la loc sigur! ordonă Ojore.
Un alt rând de soldaţi dau năvală. Un titán mă ridică pe un animal de călărie şi mă duce departe de câmpul de bătălie.
În vreme ce ne îndepărtăm, vreau să strig, pentru ca atacul să
înceteze, dar ştiu că n-o pot face acum, odată ce bătălia a început.
Iyika ne lovesc cu tot ce au. Chiar dacă luptăm din toate puterile, nu vom reuşi să le străpungem apărarea.
Asta e sfârşitul.
Îmi duc mâinile la piept. În ritmul ăsta, vom pierde războiul. Toată
Orïsha va pieri în cenuşă şi fum.
După câţiva kilometri, Mama ne face semn. Când cobor de pe animalul de călărie, se repede să mă strângă în braţe.
— Slavă Cerurilor că eşti bine!
Mă smulg din îmbrăţişarea ei.
— N-am fost în pericol decât după ce ai ordonat atacul! îi reproşez.
Trebuie să ne retragem acum! Altfel, vom pierde războiul!
— Nu-ţi face griji!
Mama arată spre un alt convoi, în depărtare.
— Soldaţii lui Jokôye se apropie. Rebelii Iyika o să-şi afle sfârşitul astăzi.
CAPITOLUL CINCIZECI ŞI TREI
ZÉLIE
— Èmí òkú, gba ààyé nínú mi…
Gâtul mă arde când magia ţâşneşte din adâncul meu. Umbrele se răsucesc din mâinile mele, aidoma unor şerpi, aruncându-se spre cei zece soldaţi care atacă. Se prăbuşesc toţi deodată. Umbrele îi leagă de câţiva copaci-mamut. Mâzeli continuă cu o incantaţie proprie: creează o incarnare gigantică, lăsând alţi zece titáni prăbuşiţi la pământ, fără cunoştinţă.
— Ura! Reuşim! strigă Mâzeli.
Zâmbetul i se întinde de la o ureche la cealaltă.
Peste drum, Nâo şi Mareicii ei târăsc cinci titáni în râul care curge vijelios de-a lungul potecii spre sanctuar. Creează un vârtej care îi trage pe soldaţi sub apă, înecându-i.
Mâzeli şi cu mine ne rotim în loc, pregătiţi să folosim din nou magia. Deodată, cornul inamicilor sună.
A-uuuuuuuuuu!
Semnalul reverberează printre dealuri – un vuiet ce sună a moarte.
Trupele care mai adineauri se apropiau se opresc. Soldaţii bat în retragere.
— Se retrag!
Kenyon ridică mâinile, victorios, trimiţând un torent de foc în aer.
Ceilalţi maji chiuie de bucurie. Soldaţii fug, abandonându-şi carele şi bombele cu majacite.
Mă agăţ de o rădăcină de copac şi mă ridic. Vreau să-i văd cum aleargă. Mă uit dincolo de maji şi de dezastrul ce se întinde în faţa mea. Scrutez verdele dens al junglei. Mă aflu la zece metri deasupra pământului, când simt o vibraţie ce se acumulează în atmosferă.
Stomacul mi se face ghem. Mă răsucesc şi privesc în depărtare. Un singur car se află pe drum, la patru kilometri distanţă, tras de trei leopanare de zăpadă. Douăzeci de soldaţi stau în picioare, în carul de lemn, cu braţele la spate. Generalul pe care l-am înfruntat în coridoarele din Chândomblé stă în faţa lor. Părul ei împletit îi ajunge
până la talie.
Deşi fiecare soldat poartă o armură aurie, ca a titánilor, tatuajele mele încep să vibreze când îl văd pe general. Când ea şi titánii ei trec prin faţa soldaţilor monarhiei, care se retrag, totul capătă noimă.
Inamicul nu fuge de noi.
Fuge de ei.
— Retragerea! răcnesc. Întoarceţi-vă la sanctuar!
