— A fost o decizie greşită. Mama a greşit. De aceea anulez planul.

De aceea vreau să pun capăt luptelor!

Ojore se uită în depărtare. Cuvintele mele ajung la urechi ce nu vor să audă.

Ochii i se umplu de lacrimi.

— Inan, ştii câte am făcut pentru familia ta? Ştii câţi maji am ucis?

Îmi sprijin o mână pe umărul lui.

— Ştiu… Crede-mă că ştiu.

În minte îmi apare chipul lui Zélie. Îmi imaginez viaţa pe care ar fi putut s-o aibă, pe care ar fi trebuit s-o aibă. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, acum încă ar trăi în aceşti munţi, alături de familia ei. Raidul nu i-ar fi distrus căminul. Ea nu ar fi făcut greşeala de-a se încrede în mine. Nu ar fi avut spatele plin de cicatrici.

— Atâta amar de vreme, am crezut că majii sunt duşmanii noştri, spune Ojore. I-am învinovăţit. I-am urât. Dar, de fapt, doar ea a fost de vină!

Tonul lui devine tot mai sumbru. Ceva se schimbă în privirea lui.

Se îndreaptă de spate, iar ura i se transformă în hotărâre. Îmi îngheaţă sângele în vine când văd că-şi scoate sabia din teacă.

— O s-o omor, îmi şopteşte. O s-o omor înainte să aibă prilejul de-a ucide iar.

— Ojore, aşteaptă!

Mă strecor între el şi uşă.

— Mama va plăti pentru crimele ei, îţi promit. Dar acum sunt multe vieţi în joc.

— Mişcă!

Mi se usucă gâtul când îndreaptă sabia spre gâtul meu.

— Mişcă-te! mârâie el. Dacă nu, te fac eu să te mişti!

Nici nu clipeşte. Nu dă niciun semn că e dispus să-mi dea o şansă.

— Ojore, nu asta e calea cea bună.

— N-o să-ţi mai cer încă o dată să te dai la o parte.

De îndată ce lumina albastră se aprinde în palma mea, Ojore loveşte.

Sar într-o parte ca să-i evit sabia, iar magia mea se stinge ca o flacără. Ojore nu ezită să atace din nou. Fac un salt înainte. Tăişul lui loveşte peretele de metal.

— Nu vreau să te rănesc! îi strig.

În privirea lui citesc o furie oarbă. E cu neputinţă să nu ripostez.

Scot un pumnal de la brâu şi îl arunc spre coapsa lui. Dar, la un semn al lui Ojore, pumnalul se opreşte în aer.

Un ashê verde-închis îi înconjoară degetele. Pumnalul rămâne suspendat între noi.

CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI NOUA

ZÉLIE

— Èyà omi, omi sí fún mi…

Nâo îşi continuă incantaţia. Orele se scurg. Vocea ei melodioasă se împleteşte cu pulsaţia statornică a apei. Magia ei alcătuieşte o barieră

protectoare în jurul nostru. Inspir aerul cu miros de alge. Înaintăm metru cu metru. Felinarele noastre luminează drumul.

— Nu pare real, spune Mareica.

Mâinile lui Nâo cad pe lângă ea. Zidul de apă se solidifică. Tunelul se întunecă pe măsură ce coborâm tot mai mult. Ne apropiem de malurile lacurilor din Ibadan.

— Se întâmplă cu adevărat. Chiar vom opri războiul.

Încerc să-i zâmbesc, dar mă doare să mă prefac. Doar câteva clipe ne mai despart de victoria pentru care ne-am luptat, şi totuşi de la moartea lui Baba nu m-am mai simţit atât de pustiită.

Încă o luptă. Închid ochii. Încă o luptă, şi voi putea lăsa totul în urmă. Măcar când războiul va fi câştigat, Tzain va fi în siguranţă.

Moartea lui Baba şi a lui Mâzeli nu vor fi fost în zadar. Iar eu…

Mi se strânge inima fiindcă sunt atât de aproape de Roën. Dar când totul se va termina, mă voi elibera de el. Mă voi elibera de toată

durerea şi vinovăţia.

Nâo îmi aruncă o privire.

— Z., totu-i OK între noi, nu-i aşa? Nimeni nu te învinovăţeşte că

ai vrut să pleci. Cu toţii am pierdut ceva când a murit Mâzeli.

Nu fi tristă.

Nu pot să uit urechile mari ale băiatului. Dacă ar fi fost aici, ar fi alergat prin peşteri. Ar fi fost nerăbdător să ajungă pe ţărmurile Ibadanului şi să încheie odată războiul.

— Ştiu că noi te-am dezamăgit, oftează Nâo. Dar avem nevoie de tine. Indiferent ce se va întâmpla, tu rămâi soldatul nostru.

— Ar trebui să ştii că soldatul tău e laş, i-o trânteşte Roën. Zïtsōl nu vrea decât să fugă. Să nu te aştepţi să lupte pentru tine când se va termina totul!

Strâng din dinţi când aud vorbele pline de sarcasm ale lui Roën.

Mă răsucesc spre el. Îmi întâmpină cu un rânjet privirea tăioasă.

— Ce? mă provoacă. Vrei să zici că mă înşel?