Când a izbucnit alarma în sanctuar, Inan părea la fel de nedumerit ca mine.

Am crezut că se prefăcea.

Inan clatină din cap.

— Ştiu că nu poţi avea încredere în mine. Ştiu că nu va fi niciodată

de ajuns să spun că-mi pare rău. Dar să fii regină înseamnă să

cârmuieşti fără să te laşi copleşită de emoţii.

Mijesc ochii la el.

— De ce m-ai adus aici?

Braţele lui Inan cad inerte pe lângă corp.

— Ai câştigat. Recunosc: nu pot continua să lupt acum, când ştiu tot ce ştiu. Nu vreau să iau parte la acest război.

Ce se întâmplă? De uimire, rămân cu gura căscată. Mintea mea încearcă să înţeleagă ce se petrece. Deşi ştiu că nu mă pot încrede în vorbele fratelui meu, în ochii lui străluceşte o durere sinceră.

— Chiar ai renunţa la tron? îl întreb.

Tresare, ca şi cum cuvântul „tron” ar fi blestemat.

— Pentru binele Orïshei, aş renunţa la orice.

Strâng din dinţi şi fac un pas înapoi. Habar n-am ce s-a întâmplat cu el, dar sunt convinsă că spune adevărul. Fratele meu nu ştie decât să se sacrifice pentru binele Orïshei.

Dar când îmi întinde mâna, mă gândesc la tatăl lui Zélie, la corpul ei zdrobit şi zguduit de hohote, în vreme ce plângea, prăvălită peste trupul neînsufleţit al lui Mâzeli. Aşa reuşeşte Inan să se insinueze.

Aşa reuşeşte să câştige mereu.

A devenit atât de priceput la minciuni, încât nici nu-şi mai dă

seama când se minte pe el însuşi.

— Lasă-mă să plec!

— Amari, te rog!

Emoţiile lui Inan răzbat prin cuvintele lui.

— Tot ce s-a întâmplat… a început cu Mama. Dar se poate termina cu noi!

Îmi încrucişez braţele la piept.

— Regatul nu va avea şanse de supravieţuire decât după ce tu şi Mama veţi dispărea definitiv. Nu am nevoie de tine ca să câştig acest război.

— Ba da, ai nevoie.

Îşi duce mâinile la burtă şi strânge din dinţi de durere.

— N-o vei învinge niciodată. Nu ai cum. Pentru Mama, niciun

sacrificiu nu e prea mare.

— Voi învinge, mârâi printre dinţi. Şi atunci mă voi revanşa pentru toate greşelile familiei noastre. Voi fi cea mai măreaţă regină din Orïsha. Voi schimba întregul regat!

Strâng pumnii. Pieptul mi se ridică şi coboară în ritmul respiraţiei mele agitate.

— E ultima dată când te rog, Inan. Dă-mi drumul. Acum!

Inan îşi pleacă fruntea şi parcă se face tot mai mic. Simt că mi se pune o gheară în gât. Îmi feresc privirea, ca să nu izbucnesc în plâns.

— N-am vrut să se întâmple aşa, Amari.

Închid ochii. Scena de vis dispare.

— Nici eu n-am vrut.

Cu un icnet, mă trezesc. Strâng agbada lui Tzain în jurul corpului meu gol. El sforăie lângă mine. Mă întind din nou în aşternut.

Inima îmi zvâcneşte în piept când îmi amintesc cuvintele lui Inan.

N-o vei învinge niciodată. Pentru mama, niciun sacrificiu nu esteprea mare.

— Te înşeli, spun în şoaptă.

Amândoi se înşală. Victoria e atât de aproape, încât pot s-o ating. E

atât de aproape, încât o pot gusta. Trebuie doar să fac un efort mai mare. Să fiu mai curajoasă. Să le zădărnicesc toate manevrele.

Ca să-i înving, trebuie să fiu necruţătoare.

Trebuie să fiu dispusă să lupt ca Mama.

Mă ridic încet din pat, ca să nu-l trezesc pe Tzain. Îmi pun repede o tunică veche şi ies în hol. Doar paşii mei tulbură liniştea din jur.

Mama şi Inan au avut dreptate să-i folosească pe săteni drept scut.

Chiar dacă se va afla unde sunt eu, prezenţa sătenilor ne leagă de mâini şi de picioare. Dar dacă acei săteni ar fi îndepărtaţi… dacă n-ar fi deloc un factor…

Noua strategie prinde contur în mintea mea. Bat la uşa lui Jahi.

Aud o înjurătură, pe urmă uşa se deschide cu un scârţâit.