Izbucneşte chemarea unui corn. Sunetul devine tot mai pătrunzător. Se aude dinspre sanctuar.
Amari se răsuceşte şi Inan se încruntă.
— Ce-i asta? îl întreabă pe fratele ei.
— Nu ştiu… zice el. Jur că am venit singur aici!
Umbrele încep să mi se răspândească din braţ, împletindu-se în jurul unei crengi de deasupra mea. Le las să mă ridice printre copaci, prin bolta de crengi şi frunze. Mă rog ca temerile mele să nu se adeverească.
Dar după ce mă ridic, îl văd: sigiliul negru cu auriu al Nehandei.
Peste o sută de stindarde de catifea flutură în vântul junglei, anunţând sosirea unui şir interminabil de caravane militare.
Un fior rece ca gheaţa – aşa cum n-am mai simţit încă din noaptea Raidului – mă pătrunde până în măduva oaselor.
Inamicul e la porţile noastre.
Războiul a venit la noi.
CAPITOLUL CINCIZECI
AMARI
— Eşti un monstru!
Zélie ţipă ascuţit. Îşi întinde umbrele şi coboară înapoi pe pământ.
Se năpusteşte cu bastonul asupra lui Inan, dar încremeneşte când cornul rebelilor sună din nou. Pe chip i se citeşte dezamăgirea. Se face nevăzută printre copaci. După ce dispare, mă prăbuşesc în genunchi.
După ce i-am salvat viaţa.
După ce am luptat împotriva Tatei, ca să-l apăr.
După cât de mult m-am rugat de Zélie să aibă încredere în el.
Lacrimile îmi ard ochii. Mă ghemuiesc. Nu pot să cred că Inan mi-a făcut aşa ceva, că i-a făcut asta lui Zélie!
Inan încearcă să se apropie de mine.
— Amari, îţi jur! Asta nu făcea parte din planul meu…
Vocea lui se pierde. Nu-l pot auzi din cauza zgomotului războiului.
Sute de care scârţâitoare se îndreaptă cu viteză spre noi. O mare de sigilii de catifea flutură în vânt. L-am adus pe Inan aici pentru a face pace cu majii.
În schimb, el ne-a adus pieirea.
Vocea lui Inan tremură:
— Trebuie să mă crezi! Doar Ojore ştia că aveam de gând să vin aici. A promis că nu va sufla nicio vorbă!
Va face ceea ce trebuie atunci când îi vine uşor, dar în momentelecruciale te va înjunghia pe la spate! Nu poţi avea încredere în el, Amari.
Ceea ce ne lasă sunt doar cicatrici.
Cuvintele lui Zélie îmi revin în minte, năruindu-mă pe dinăuntru.
Am vrut că cred că prietena mea se înşală. Am crezut că Inan e singura persoană din lume în care pot avea încredere. Am crezut că e singurul om care are aceeaşi viziune a unei Orïsha unite ca şi mine.
Dar trebuie să înfrunt realitatea: nu există minciună pe care el să
n-o poată spune.
Este, într-adevăr, fiul Tatei.
A fost un monstru de la bun început.
— O să… O să le ordon să se oprească! strigă Inan, acoperind vaietul. Sirenei. Dă-mi doar o şansă!
Să mă uit la el e ca şi cum aş privi într-un gol. Simt că alunec, că
nu mai sunt omul care îmi doresc să fiu. Devin omul care familia mea m-a forţat să devin.
Inan şi Mama sunt la fel ca Tata.
Orïsha nu se va elibera de tirania lor decât când vor zăcea amândoi în ţărână.
— Amari…
