— Încă avem de lucru. Coordonează-te cu gărzile din zonă, ca să te asiguri că totul e în ordine!

Ojore dă din cap, apoi iese cu pas apăsat în noapte. Mi-ar plăcea să-i împărtăşesc dorinţa arzătoare de-a lupta.

Nu mă pot uita la planurile noastre de bătălie fără să mi le imaginez pe Zélie şi pe Amari în cealaltă tabără. Nu vreau să le înving aşa. Cine ştie dacă vor supravieţui?

Mama clatină din cap şi zâmbeşte.

— Băiatul ăsta… Ce ţi-e şi cu el!

Îmi întinde o cupă plină cu vin roşu. O ridică pe a ei şi toastează:

— Pentru apărarea tronului!

Ciocnim cupele. Mama soarbe din vin. Oftează şi îşi duce cupa la piept.

— Faci ceea ce trebuie, îmi spune.

Mă răsucesc spre flăcări.

— Nu simt că fac ce trebuie.

— Niciun sacrificiu nu e prea mare, dacă prin el punem capăt acestei lupte.

Pentru asta merită să beau. Iau o înghiţitură, savurând licoarea aromată.

— Am impresia că războiul durează de ani întregi, îi zic.

— Într-un fel, aşa este.

Mama plimbă vârful unui deget pe buza cupei. Îşi îndreaptă

privirea spre fereastra pătrată, privind familiile care stau la coadă în faţa fântânii din sat.

— Războiul nu a început când s-a întors magia, Inan. Tu ai prins doar sfârşitul unei bătălii pentru care şi-au dat viaţa nenumăraţi oameni. Până la venirea iernii, vom fi şters de pe faţa pământului urgia majilor. Nici măcar ticălosul de taică-tău n-a putut realiza asta.

O apuc de braţ.

— Mamă, despre ce vorbeşti? Ne luptăm cu rebelii Iyika, nu cu majii.

— Ne luptăm cu toţi. O facem de zeci de ani. Acest război a început cu mult înainte de Raid. A început înainte să te naşti.

Mama lasă cupa jos şi îmi cuprinde mâinile într-ale ei. Tonul ei mă

pune pe gânduri. Nu-mi place cum îi strălucesc ochii.

— Ţi-a spus vreodată tatăl tău cât de aproape a fost monarhia să se unească cu clanurile de maji?

Dau din cap. Îmi amintesc de discuţia pe care am purtat-o cu Tata, pe nava de război, înainte să ajungem la insula sacră. Atunci m-am

simţit mai apropiat de el ca oricând. A fost singura dată când l-am văzut muncit de porniri contradictorii legate de ce trebuia să facă, în calitate de rege.

— Referendumul acela ar fi schimbat totul, rosteşte mama printre dinţi. În cel mai scurt timp, viermii ar fi uzurpat Tronul. Această

cruciadă a început în momentul în care mi-am dat seama că eram singura persoană care putea împiedica aşa ceva.

Despre ce naiba vorbeşte? O întreb cu precauţie:

— Ce să împiedici? Arzătorii l-au asasinat pe rege. Ei sunt cei care au distrus referendumul.

Aştept să se corecteze, dar Mama se uită fix în ochii mei.

— Tronul trebuia protejat, Inan. Cu orice preţ.

Îmi trag mâinile dintr-ale ei. Când înţeleg ce spune, fac ochii mari.

— Tu ai pornit atacul? o întreb şoptit. Ai ucis atâţia oameni doar ca să împiedici referendumul?

Mama întinde un braţ spre mine.

— Nu le-am spus Arzătorilor ce să facă. Doar le-am arătat oamenilor noştri ce se va întâmpla dacă le vom permite viermilor să

pună piciorul în palat…

Îmi acopăr urechile. Încerc să mă protejez de veninul care se scurge de pe buzele ei. Camera începe să se învârtă cu mine. Degetele îmi amorţesc.

Rebelii aceia aproape c-au ars palatul din temelii. Tata a fost singurul membru al familiei regale care a supravieţuit. Dacă nu s-ar fi întâmplat grozăvia aia, nu ar fi devenit rege.

Nu s-ar fi răzbunat organizând Raidul.

Totul ar fi fost altfel. Sunt sigur de asta. A existat o şansă ca totul să fie mai bine.

Dar mama a distrus-o cu mâinile ei.

Din cauza ei încă purtăm bătălii.

Îmi împing scaunul departe de masă şi sar în picioare.

— Arzătorii aceia au declanşat un război! îi strig. Unul pe care îl purtăm şi astăzi! Mii de oameni au plătit cu viaţa! Cum de te poţi suporta?

— Vorbeşte mai încet!

Mama dă să mă apuce din nou de braţ, dar mă feresc de atingerea

ei. Caut să văd o umbră de regret în privirea ei. Un dram de remuşcare.

Nu văd nimic.

— Atât de mult sânge îţi pătează mâinile…