— Zïtsōl, eu nu-ţi pun niciodată întrebări stupide.

Îmi dau ochii peste cap şi îmi ascund faţa după gâtul lui. Las-o baltă! Nu contează.

Cu cât ne îndepărtăm mai mult de sanctuar, cu atât mai liber pot să respir. Absenţa lui Mâzeli nu-mi mai înăbuşă fiecare respiraţie.

Dincolo de pereţii sanctuarului, pot să mă gândesc şi la altceva decât la moartea lui.

Savurez aceste momente de tihnă. Nu ştiu pentru cât timp mă voi bucura de ele. Mă întreb dacă şi Roën se simte la fel: eliberat de povara gândurilor şi a responsabilităţilor. De povara celor pe care i-a pierdut.

— Să începem!

Ridic capul. Roën trage de frâiele gheparnarei sale. Ne oprim pe o porţiune îngustă de coastă, la câţiva metri de un ţărm accidentat.

Valuri negre se izbesc de malurile abrupte, cu apă puţin adâncă, făcând spume pe stâncile netede şi lucioase. Luna argintie luminează

o cărare spre unde, invitându-mă să intru în apă.

— Ce se întâmplă?

Roën ia cei doi saci şi păşeşte pe mal, călăuzit de razele de deasupra. O barcă stă ancorată pe coastă, plină de provizii.

— Cât de departe mergem?

Roën ţâţâie dezaprobator.

— Iarăşi începi cu întrebările! Nu contează. Urcă!

Deşi nu am încredere în el, perspectiva unei călătorii pe mare e mult prea tentantă ca s-o refuz. Ultima dată când am văzut malul apei, ne întreceam pe ţărmurile din Zaria. Ard de nerăbdare să

plutesc din nou pe ape învolburate. Durează câteva clipe să pornim la drum. Vuietul bărcii se împleteşte cu freamătul valurilor. Închid ochii şi îmi umplu plămânii cu aerul sărat. Am uitat cât de mult mi-a lipsit marea şi cât de aproape mă făcea să mă simt de Baba.

Înaintăm până când coasta e doar o pată la orizont. Turbina eoliană trepidează când barca se opreşte. Roën aruncă ancora peste

bord, apoi îşi scoate cămaşa şi îşi dă jos pantalonii.

— Ăsta-i un tertip ca să mă dezbraci? îl întreb.

— Zïtsōl, amândoi ştim că n-am nevoie de tertipuri ca să te dezbrac.

Desface fermoarul sacului mai mic şi scoate din el două măşti care arată ciudat. Între timp, eu îmi scot tunica. Acum port doar ţesătura bine înfăşurată în jurul pieptului.

Roën îmi potriveşte o mască pe chip.

— Ascultă-mă cu atenţie! Muşcă tare şi trage aer în piept. Nu-mi da drumul la mână!

Strânge curelele, fixându-mi bine protecţia pentru gură. Respir de câteva ori înainte ca oxigenul să se strecoare în mască. Aerul stătut îmi usucă gâtul.

— Fă tot ce fac eu! continuă Roën. N-avem timp de şovăit.

Nu apuc să întreb nimic. Îşi trage masca pe faţă. Cu un mormăit, aruncă un sac peste bord şi îmi întinde mâna. Sărim în apă.

Strâng din dinţi când simt muşcătura apelor mării. Parcă am intrat printr-o pojghiţă de gheaţă. Bule de aer se împrăştie în jur, pe măsură

ce apa ne împresoară. Strâng mâna lui Roën, lăsând greutatea sacului să ne tragă şi mai mult în jos.

Mi se taie răsuflarea când ne oprim căderea. Acum plutim, suspendaţi în întunericul deplin. Roën îmi călăuzeşte mâinile spre lanţul ruginit care ne leagă de barca de deasupra. Aproape că-l aud cum îmi spune: Ţine-te bine!

Strâng lanţul între degete. Respiraţia mea începe să încetinească.

Aici, atât de departe sub apă, mă încearcă un sentiment de pace. Simt când Roën trece pe lângă mine şi ia sacul mai mare. Îl desface, iar eu sunt silită să mijesc ochii din cauza luminii orbitoare. Sfere de lumină

ies plutind din sacul deschis, toate conectate printr-o ţesătură

alcătuită din lanţuri.

Ce-i asta! Sferele împânzesc apa de deasupra noastră, strălucind în întuneric. Pânza de lumini aduce marea la viaţă. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Un val de emoţie mă cuprinde, la fel ca prima dată când am văzut-o pe Mama făcând magie.

Pretutindeni înoată peşti. Anghile lungi, cu solzi argintii trec ca săgeţile pe sub noi. Crabi cu carapace metalică aleargă pe recifele de

corali din jur. O broască-ţestoasă uriaşă trece pe deasupra noastră, atât de aproape, încât înoată printre şuviţele de păr ale lui Roën. Mi se taie respiraţia când îmi trec degetele peste mozaicul cu irizaţii de pe carapacea ei.

Broasca-ţestoasă înoată spre plasa de lumini, alăturându-se miilor de peşti care se învârt acum deasupra capetelor noastre. Priveliştea este atât de impresionantă, încât aproape că scap din mână lanţul ruginit. Deşi o iubesc, nu ştiam că apa poate fi atât de frumoasă.

Încerc să surprind privirea lui Roën, dar el se uită în altă parte.

Dintr-odată, intră în acţiune. Scoate din sac o arbaletă. În loc de săgeată, are. Un cârlig plat.

Ce se întâmplă! Plutesc mai aproape de el. Încerc să-mi dau seama ce face. Mă prinde de încheietura mâinii, iar picioarele lui încep să

lovească apa. Coborâm în întuneric.

O fărâmă de lumină străluceşte în depărtare, din ce în ce mai puternică. Dar, pe măsură ce clipele trec, îmi dau seama că, de fapt, nu străluceşte mai tare.

Se îndreaptă spre noi.

Încerc să mă îndepărtez, dar Roën mă obligă să rămân pe loc. E

greu să stau nemişcată. Îşi pune arbaleta pe umăr şi ţinteşte.

Animalul despică apa ca o ghiulea. E atât de mare, încât tulbură

curenţii. Marea se luminează. Inima îmi tresare când o văd aproape de mine.

Pentru numele Oyei!

Inima mi se face cât un purice atunci când balena albastră alunecă

în viteză pe deasupra mea, atât de mătăhăloasă, încât nici n-o pot cuprinde cu privirea. Imaginea e ameţitoare. Mi se pare c-am uitat să