Na’imah coboară valvârtej de pe scenă. Muzica reîncepe. Ţipă la Kenyon, dar el desprinde de la centură un buchet ofilit de floarea-

soarelui. Nici măcar Na’imah nu se poate abţine să zâmbească.

Nâo se strică de râs.

— Ai făcut treabă bună, mă încurajează ea. Du-te să te distrezi!

Aştept să plece, pe urmă las cupa deoparte. Tata nu bea niciodată

înainte de o bătălie. Nici eu nu pot să beau. Amintirile despre Tata mă năpădesc pe măsură ce mă plimb prin mulţime. Mă întreb dacă ar fi fost mândru de ce am făcut, de liderul care am devenit.

— Simt ceva…

Dau peste un grup adunat în jurul Mamei Agba. Clarvăzătoarea stă

într-un cort colorat, în timp ce Folake scapără luminiţe sclipitoare în spatele capului ei. Oamenii zâmbesc când Mama Agba îşi ridică

bărbia şi priveşte printre gene.

— Simt că un înţelept mare şi puternic se află lângă mine! zice ea.

Toate privirile cad asupra mea şi simt că obrajii îmi iau foc. Dau să

plec, dar ceilalţi mă forţează să intru în cortul Mamei Agba.

Îmi ia mâna într-ale ei.

— Apropie-te, înţeleaptă Amari! Lasă-mă să văd ce îţi rezervă

stelele!

Nu-mi pot stăpâni râsul când Mama Agba începe să se agite şi să se scuture la fel ca falşii profeţi care umplu străzile din Lagos. Îşi desface larg braţele, legănându-se şi dansând în jurul luminilor colorate create de Folake. Deşi nu mai poate face incantaţii adevărate fără să-şi pună sănătatea în pericol, tot ne oferă un spectacol.

— Te aşteaptă mari bătălii, profeţeşte ea. Şi mari victorii, de asemenea! Şi, oh… mai văd ceva!

— Spune-ne, Mama Agba! cere un diviner.

Intru şi eu în joc:

— Ce vezi?

— Văd… o mare iubire.

Îmi face cu ochiul. Cineva se apropie din spate. Când ridic privirea, zâmbetul lui Tzain îmi curmă răsuflarea. Lumea începe să facă glume când Tzain mă ia de mână şi mă conduce departe de ceilalţi. Ne îndreptăm spre ringul de dans. Vocea caldă a lui Na’imah ne învăluie.

— Òòrùn mi, ìfé mi, èmí mi…

Glasul lui Khani se armonizează cu cel al îmblânzitoarea.

Împreună, parcă sunt o pereche de păsări cântătoare. Tzain îşi

împleteşte degetele cu ale mele şi ne legănăm în ritmul muzicii, pierzându-ne în melodie. Îmi sprijin capul de pieptul lui. Mă topesc în căldura braţelor sale.

— Mi-a fost dor să fac asta.

Tzain mă sărută pe creştet. Îmi cuprinde talia. Mă înfior când degetul lui mare îmi atinge pielea dezgolită.

— Şi mie mi-a fost dor, îi şoptesc, închizând ochii.

Să dansez cu el mă duce înapoi în timp, pe câmpurile de la festivalul divinerilor, pe vremea când viitorul părea să fie al nostru.

Ridic ochii. Mă priveşte cu o tandreţe pe care nu o merit. Nu vreau să-mi petrec seara cu profeţii şi cu vin de palmier. În seara asta, îl vreau pe el.

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă.

Îl trag spre uşă.

— Haide! Vino să luăm puţin aer!

— Când ai spus „aer”.

Deschid uşa apartamentului meu, iar Tzain râde. Zâmbesc şi îl iau de mână, păşind în balconul dezmierdat de briza răcoroasă. Ne strecurăm picioarele printre gratii. Le lăsăm să atârne dincolo de marginea lespezii. Privesc spre sanctuar şi simt că inima mea se strânge puţin.

— O să-mi lipsească locul ăsta.

E ciudat că simt aşa ceva, după tot ce s-a întâmplat între aceşti pereţi. Din ziua în care am sosit aici, nu cred că a existat vreun moment în care să nu mă simt ca o proscrisă. Dar, chiar dacă multe lucruri au mers prost, locul acesta a fost ca un cămin. Ne-a protejat.

Aici mi-am găsit vocea. Şi calea spre tronul meu.

— Au fost atât de multe lucruri care…

Tzain duce un pumn la gură şi îşi drege glasul.

— Vreau să spun că sunt mândru de tine. Nu cred că ţi se spune îndeajuns.

Mâinile mele se mişcă automat, cu de la sine putere. Îi cuprind faţa în palme şi îl trag spre mine.

— Au! mormăi când bărbia lui se ciocneşte de nasul meu.

Tzain se prinde cu mâinile de burtă şi cade pe spate de atâta râs.

— Ceruri, regina mea! N-am crezut că eşti atât de brutală!

— Taci din gură!

Îl plesnesc peste braţ. De ruşine, urechile mi se încing.