Inan…
— Fii atent!
Mama îmi dă un ghiont, forţându-mă să-mi îndrept spinarea.
Clipesc şi mă concentrez asupra prezentării lui Jokôye. E un raport despre cât de mult a progresat în misiunea ei.
Nu a fost niciodată o persoană zâmbitoare, însă de când ne-am întors de la Chândomblé, cuvintele Generalului sunt deosebit de veninoase.
Păşeşte cu greu prin încăpere. Poartă o proteză de fier pe piciorul rănit.
— Mi-am antrenat titánii zi şi noapte, spune Jokôye. Data viitoare când îi vom înfrunta pe rebelii Iyika, vom fi pregătiţi pentru manevrele lor. Îi vom anihila pe trădătorii ăia înainte să facă o mişcare!
Deşi spune cuvintele pe care trebuie să le aud, simt cum vârfurile degetelor mi se răcesc. Cu fiecare zi care trece, ne apropiem tot mai mult de baia de sânge pe care vreau cu disperare s-o evit.
— Le-ai găsit baza? o întreb.
— Nu mai avem mult până dăm de ea.
Jokôye schiţează un oval pe hartă, subliniind presupusa locaţie a rebelilor.
— După ce iscoadele noastre intră în această zonă, de obicei pierdem legătura cu ei. Chiar acum, în timp ce vorbim, soldaţii mei caută noi metode de-a cerceta locul mai îndeaproape. Forţele noastre din Oron au antrenat câţiva titáni Clarvăzători. Când îşi vor putea
controla mai bine puterile, vor fi capabili să ne dea răspunsurile de care avem nevoie.
Când îşi vor putea controla puterile…
Îmi trec degetul mare peste gheparnarele gravate pe moneda de aramă.
Forţele armate ale lui Jokôye nu vor ezita. Vom ataca în forţă, cu tot ce avem la dispoziţie.
— Antrenaţi-vă titánii în continuare şi întăriţi apărarea Lagosului!
le ordon. Anunţaţi-mă îndată ce aflaţi alte informaţii despre locul în care se află. Dacă nu mai avem altceva de discutat, sunteţi liberi să
plecaţi.
Toată lumea se ridică şi schiţează o plecăciune în faţa mea, apoi ies din încăpere. Mama îmi pune o mână pe umăr.
— Odihneşte-te, îmi şopteşte. Arăţi groaznic.
Dau din cap. Îmi pun mâna peste a ei. Chiar în timp ce vorbim, totul începe să se estompeze din nou în jurul meu. Vocea aceea ciudată îmi gâdilă urechea.
Inan, am nevoie de tine…
Mama se îndepărtează. Pleoapele încep să mi se-nchidă. Dar apoi simt o prezenţă în spatele meu.
— Are dreptate. Arăţi ca un rahat.
Corpul mi se încordează. Eu şi Ojore n-am mai rămas între patru ochi de când ne-am întors de la Chândomblé. De când l-am împiedicat s-o atace pe Zélie cu sabia mea.
L-am trimis să supravegheze lucrările de construcţie de pe coasta Ilorinului tocmai ca să evit această conversaţie. Am crezut că mai am la dispoziţie câteva zile până se întoarce. Încă nu ştiu ce să spun.
— Te-ai întors.
Ojore dă din cap.
— Da. Soldaţii tăi muncesc din greu. Construcţia va fi gata până la sfârşitul lunii.
— Mă bucur să aud asta.
Mă întorc la masă şi caut prin mulţimea de pergamente.
— În nord sunt nişte lucrări care necesită atenţia ta…
Vărul meu mă întrerupe:
— Ai de gând să mă trimiţi prin toată Orïsha până îţi faci curaj să-
mi vorbeşti ca de la bărbat la bărbat?
Îmi ard obrajii. Strâng pergamentul între degete. Nu ştiu cum să
răspund. Ojore închide uşile sălii, apoi se face comod în scaunul de lângă mine.
Îşi înclină capul într-o parte.
— Chiar ţi-ai închipuit că poţi evita să dai ochii cu mine? Am crezut că eziţi din pricina soră-tii. Pot înţelege dacă şovăi din cauza familiei tale. Dar tu ai îndoieli din cauza unei maji? Din cauza Soldatului-Care-Aduce-Moartea?
