zâmbesc. Le face semn Secerătorilor s-o ia înainte.
— Amari! Cum a fost antrenamentul de astăzi?
— A mers mai bine, mint eu. Dar am nevoie de ajutorul tău. Mă
gândeam să predau incantaţia asta mâine. M-ai putea ajuta cu cuvintele în yoruba?
Cobor şi îi întind lui Zélie pergamentul. Iese din apă. Zâmbetul ei dispare când citeşte senbaria.
— Vrei să-i înveţi despre scenele de vis?
— O spui de parcă ai mai auzit de aşa ceva.
— Am auzit.
Privirea ei rămâne pierdută în depărtare. Sunt surprinsă de felul în care trăsăturile ei se îndulcesc.
— Fratele tău m-a dus acolo de câteva ori. N-am aflat niciodată
dacă scena exista în mintea lui sau în a mea.
Mă apropii de ea.
— Cum te-a dus acolo? Ai putea să invoci şi tu scena de vis?
Zélie dă să-mi răspundă la întrebare, dar pe urmă tace. Strânge pergamentul la pieptul ei.
Mă iscodeşte:
— De ce tocmai incantaţia asta? La ce ne va folosi atunci când vom mărşălui spre Lagos?
Urechile încep să-mi ardă. Mă chinui să găsesc o minciună.
Zélie clatină din cap.
— Pe toţi zeii! Spune-mi că nu eşti atât de idioată!
— Sunt idioată pentru că vreau să iau legătura cu fratele meu? o întreb. De ce? Sunt proastă fiindcă vreau să iau în considerare toate opţiunile de-a obţine pacea? Ştiu că-l urăşti, dar Inan ţi-a salvat viaţa.
— Îl urăsc din cauza lucrurilor pe care le face… mârâie Zélie. Face ce trebuie atunci când îi vine uşor, dar în momentele de căpătâi te înjunghie pe la spate! Nu poţi avea încredere în el, Amari. Nu ne lasă
decât cicatrici!
— Vorbeşti aşa pentru că n-ai încredere în el sau pentru că nu vrei să fii sinceră cu tine însăţi?
Ochii lui Zélie scapără. Se crispează.
— Ai grijă cum vorbeşti, Amari!
— Tot zici că vrei doar să-mi ucizi fratele, dar am văzut cum v-aţi privit în Chândomblé. Ştiu că în inima ta mai e şi altceva în afară de furie!
Arăt cu degetul spre pieptul ei.
— Dacă vrei să te minţi singură despre ce simţi cu adevărat, n-ai decât! Dar dacă ne condamni să păşim pe această cale a războiului, pui în pericol vieţi nevinovate!
Întind mâna spre pergament, dar Zélie mă împinge. Mă
dezechilibrez. Aruncă pergamentul în apă şi îl striveşte sub talpă.
— Opreşte-te! ţip la ea, alergând în apă.
Încerc să smulg pergamentul de sub piciorul ei, dar se rupe în două. Cerneala străveche se răspândeşte în apă în timp ce bâjbâi după
pergamentul zdrenţuit. Mâinile îmi tremură. Mă întorc spre ea.
— Ce naiba a fost în capul tău? Incantaţia ar fi putut încheia războiul!
— Ai spus-o chiar tu, zice Zélie respirând greu şi ducându-se la mal. În mâini inamice, pergamentele sunt o armă. Nu mai încerca să
comunici cu fratele tău!
Fuioare subţiri şi albastre de magie scânteiază în vârful degetelor
mele, arzându-mi pielea. Cum îndrăzneşte să-mi facă aşa ceva? Cum îndrăzneşte să-mi dea ordine?
— Zéli, încep să cred că nu vrei pacea fiindcă începi să te obişnuieşti cu ideea de a-mi lua tronul.
