transforme armate întregi în cenuşă, zice Mári.
Cuvintele ei îi fac pe Secerători să radieze de bucurie, dar când îmi amintesc de momentul în care am mânuit spiritul lui Baba, în pieptul meu se cască un hău. Când Baba a pătruns în sângele meu, sfâşiindu-mi fiinţa, umbrele care mi-au ţâşnit violent prin piele au fost mai mult decât puternice. Au fost întruchiparea morţii.
Le explic:
— Ceea ce am făcut în timpul ritualului a fost alimentat de legătura mea cu tatăl meu. Magia mea a fost amplificată de pământul sacru şi de solstiţiul centenar. Ar fi dificil să mânuiesc din nou o asemenea putere.
— Dar poţi încerca? mă întreabă Mâzeli.
Rugămintea lui e repetată de ceilalţi, ca un ecou. Ochii tuturor sunt aţintiţi asupra mea şi le citesc nerăbdarea în priviri. Ştiu că vor o demonstraţie.
Îmi fac curaj să primesc amintirile despre Baba. Ştiu că mă vor copleşi odată cu această incantaţie. Când încep să rostesc cuvintele, soarele se ridică în sfârşit deasupra templului nostru. Pe măsură ce razele lui şi umbrele se întind pe vârful muntelui, îmi amintesc de ultima dată când Mama a folosit această incantaţie. S-a întâmplat cu ani în urmă, pe vremea când încă trăiam în Ibadan.
Tzain mă provocase să urc pe vârful unui munte şi Mama a ţipat când am sărit de pe o stâncă. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi invocat umbrele morţii. Ele m-au purtat în jos, până m-am
cufundat într-unul dintre lacuri reci ca gheaţa ale Ibadanului.
Zâmbind, mă îndrept spre intrarea în templul nostru. Chiar în faţa mea, văd o stâncă perfectă pentru ceea ce vreau să fac. Iese mult în relief, peste cascadele aflate câţiva metri mai jos.
— Fiţi atenţi!
Cu un strigăt, o iau la fugă spre stâncă. Secerătorii ovaţionează. Îmi ridic fruntea în bătaia vântului.
O libertate pe care nu am mai simţit-o de când eram copilă mă
învăluie, dându-mi elan. Magia se înalţă ca un val care se pregăteşte să se spargă. Cu un ultim pas, sar de pe stâncă.
— Èmí òkú, gba ààyé nínú mi…
Incantaţia mea se stinge în vâltoarea aerului. Îmi întind mâinile şi picioarele. Pentru o clipă, plutesc în aer.
— Jáde nínú àwon òjìjí re…
Mă apropii de apă. Mă simt că parcă aş avea din nou şase ani, iar Baba şi Mama ar fi încă în viaţă.
Nimeni dintre cei pe care îi iubesc nu trebuie să moară vreodată.
— Yí padà láti owó mi!
Ultimele cuvinte ale incantaţiei modelează aerul: îl fac să se mişte precum undele unei ape. Spiritele morţilor ţâşnesc din spinarea mea.
Aura purpurie a umbrelor este atât de întunecată, încât pare aproape neagră.
Umbrele se zvârcolesc prin aer şi se contopesc când silueta începe să prindă formă. Spiritele reci mi se răspândesc pe spate şi mi se înfăşoară în jurul braţelor, creând un aparat de zbor ce spintecă
văzduhul.
Râd din tot sufletul. Mă înalţ. Pentru o clipă, nu mai simt durere.
Simt libertatea după care am tânjit mereu.
Mă ridic până când aterizez pe malul cascadei, cu paşi împleticiţi.
Umbrele se risipesc în fuioare de fum. Mă răsucesc. Toţi Secerătorii aplaudă şi aclamă de pe stâncă, alături de alţi maji martori la reuşita mea.
Îi fac semn lui Mâzeli.
— Bun! Hai să vedem dacă zbori şi tu sau faci bâldâbâc!
Face o faţă lungă şi se uită la apă.
— Dar nu ştiu să înot!
Surâd poznaş şi ridic din umeri.
— În cazul ăsta, trebuie să-ţi iasă din prima. Doar eşti cel mai mare Secerător care a trăit vreodată, nu?
CAPITOLUL PATRUZECI ŞI CINCI
AMARI
Răsuflu uşurată când aud sunetul vioi al clopotelor care anunţă
cina. După o săptămână de antrenamente, mă aşteptam ca răceala pe care o simt între mine şi ceilalţi Conectori să dispară, dar mai degrabă
s-a adâncit. Ridic capul. Majii se opresc în toiul incantaţiei şi îşi strâng lucrurile, pregătindu-se pentru a coborî de pe munte.
— Începem mâine, la răsăritul soarelui! strig în urma lor.
