Scutur din cap. Îmi şterg lacrimile cu dosul palmei.

— Trebuie să plec de aici, îi zic lui Roën.

— Să părăseşti sanctuarul?

— Nu. Regatul.

Mă simt ca o trădătoare pentru că o spun, dar nu mă pot minţi.

Am fost o proastă să cred că dincolo de războiul ăsta se află

libertatea. Singurele lucruri statornice în viaţa mea sunt dezastrul şi moartea; mă urmăresc oriunde mă duc.

Apa din cadă s-a înroşit. O privesc. Îmi dau seama că nu mai pot continua aşa.

Murmur:

— Nu mai suport să-i îngrop pe cei pe care-i iubesc.

Roën mă ascultă cu atenţie. Mâna lui s-a oprit la un centimetru de obrazul meu. Îmi evită privirea. Înmoaie cârpa în apă şi începe să-mi cureţe sângele de pe mâini.

— Chiar îţi doreşti asta?

Dau din cap în chip de aprobare, iar Roën se uită în podea.

— Dacă vrei cu adevărat să pleci, acum ai cel mai bun prilej.

Nedumerită, îmi înclin capul într-o parte. Intuiesc că există un mesaj ascuns în vorbele lui.

— De unde ştii?

— Nu pot spune mai multe.

Când dă să-mi cureţe braţul cu cârpa, îl apuc de mână.

— Vorbeşte! îi cer. Ce ştii?

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI NOUĂ

AMARI

Trebuie să îndrept lucrurile.

Simt o durere ascuţită în piept. Tot sanctuarul s-a adunat pe al treilea munte.

Deşi Mâzeli a fost singurul maji ucis în atac, oricare loc pare gol, în lipsa râsetelor lui. Moartea lui e o povară la fel de grea ca norii plumburii ce se zăresc dedesubt de noi.

Mai-marii se aşază în centrul lespezii de calcedonie. Am senzaţia că păcătuiesc fiindcă stau printre ei. Încă de la atac, am tot aşteptat ca adevărul să iasă la iveală, ca lumea să mă pedepsească pentru greşeala mea. Dar Zélie n-a spus nimănui cum a descoperit Inan baza noastră. Nu ştiu de ce mă protejează.

Vocea lui Nâo acoperă murmurul mulţimii agitate:

— Trebuie să facem o alegere! Locul sanctuarului a fost dezvăluit.

E prea periculos să rămânem aici.

— Şi încotro să mergem? întreabă Na’imah. În Orïsha, niciun loc nu mai este sigur.

— Nu plecăm nicăieri! strigă Kenyon. O să luptăm!

Tzain li se alătură ultimilor maji care păşesc pe piatră. Când privirile ni se întâlnesc, clatină din cap. Îmi fac griji că Zélie nu va ieşi niciodată din camera ei.

Acum mai mult ca oricând, trebuie să găsesc o cale de-a câştiga războiul. Dacă nu reuşesc, înseamnă că Mâzeli a murit degeaba.

Durerea şi suferinţa noastră vor fi în zadar.

Kenyon întărâtă mulţimea:

— Totul a început în Lagos şi tot acolo se va termina. Ne prefacem că suntem lipsiţi de apărare, dar am ţinut piept forţelor monarhiei cu ajutorul pietrei-lunii. Ştim ce avem de făcut!

Intervin:

— După ce i s-a întâmplat lui Mâzeli, Zélie nu va mai folosi puterea asta.

— De când are ea un cuvânt de spus? întreabă Kenyon. S-o scoată

cineva pe fata aia din camera ei!

Nările lui Tzain freamătă de furie. Se desprinde din rândul celor care înconjoară lespedea de calcedonie şi se năpusteşte spre mijlocul ei. Îi aţin calea.

Îmi proptesc palmele în pieptul lui.

— Tzain, nu! O să înrăutăţeşti situaţia.

— Daţi dovadă de puţină compasiune! le strigă Tzain celorlalţi.

Sora mea şi-a pierdut Secundul.

— Eu am pierdut un sfert din clanul meu! ţipă Kenyon. Şi totuşi, n-am stat degeaba, ca să jelesc!

Izbucnesc atâtea certuri, încât e imposibil să le ţin socoteala.

Închid ochii, încercând să reduc la tăcere zgomotele din jur. Nu putem rămâne aici, dar nici nu putem ataca orbeşte. Data viitoare când forţele noastre se vor ciocni cu ale lui Inan, trebuie să ştim foarte bine ce facem. Doar unul dintre noi va supravieţui.

— La ce te gândeşti? mă întreabă Tzain.

Îmi ridic mâinile şi privesc cicatricile lăsate de magia mea. Mai că-l pot auzi pe Tata şoptindu-mi cuvintele pe care a încercat să mi le întipărească în minte când eram copilă.

Încă de la început, am avut puterea de-a pune capăt acestei situaţii. Însă n-am vrut să-mi folosesc abilităţile împotriva oamenilor pe care îi iubesc. Dar acum nu mai am unde să fug.