— Zélie?

Îngheţ când vocea lui Tzain răzbate prin uşa dormitorului meu.

Îmi acopăr gura cu mâna, încercând să-mi înăbuş respiraţia chinuită.

— Se adună Consiliul sanctuarului, spune el încet. Mai-marii îţi cer să li te alături.

— Nu-mi pasă. Pleacă!

Pentru că locul sanctuarului a fost deconspirat, toată lumea e cu ochii în patru. Dar eu nu pot să văd şi să fac nimic din cauza durerii copleşitoare. Nu facem decât să luptăm la nesfârşit.

Ce rost are, când oamenii noştri mor?

— Nu fi tristă.

Şoptesc ultimele cuvinte ale lui Mâzeli. Nu fi tristă.

Mă ridic de pe gresie. Picioarele îmi tremură. Mă târăsc spre cada de cupru, plină cu apă, care mă aşteaptă de ore întregi. Îmi scufund degetele în apa rece. Aerul din jurul meu se rarefiază. Se întâmplă de fiecare dată când încerc să spăl de pe trupul meu ultimele rămăşiţe ale lui Mâzeli.

La naiba!

Vinovăţia mă sufocă. Baia începe să se învârtă cu mine. E ca şi cum tot aerul a fost scos din încăpere.

Ar fi putut să trăiască. Ar fi trebuit să trăiască. Era de datoria mea să-l protejez. Dar am dat greş.

Acum trebuie să port povara greşelilor mele.

În uşa dormitorului meu se aud ciocănituri slabe. Uşa se deschide.

— Pleacă!

Nu pot permite ca Tzain să mă vadă aşa.

Mă târăsc pe podea, ca să închid uşa la loc. O mână bandajată se propteşte în ea. Când musafirul nepoftit intră, nu-mi vine să cred.

— Roën? şoptesc.

Pletele sale negre încadrează chipul mercenarului. Îngenunchează

pe podeaua de gresie şi îmi cuprinde faţa în mâinile lui aspre.

— Ce faci…

— Nu vorbi! mă întrerupe el. Doar respiră!

Ochii mi se umplu de lacrimi. Mă chinui să inspir. Mă ghemuiesc când un alt spasm îmi scutură pieptul.

— Uită-te la mine!

Roën îmi ridică faţa spre a lui, ferm, dar tandru. Nu vreau să-i întâlnesc privirea. Nu vreau să vadă nimeni cât de năruită sunt pe dinăuntru.

— Uită-te la mine!

Vocea lui e doar o şoaptă.

— E în regulă.

Mă simt ca şi cum aş împinge un munte cu mâinile goale. Cu toate astea, uitându-mă în ochii lui, reuşesc să-mi relaxez gâtul. Atingerea lui Roën e tot mai blândă. Încep să respir mai liber.

— Aşa!

Cu degetele mari, mângâie pielea din spatele urechilor mele. Mă

uit la el cu ochi mari, cu respiraţia întretăiată. În sfârşit, simt că în cameră e din nou aer.

— Ce faci aici? îl întreb.

Roën mă ridică în picioare şi mă aşază pe marginea căzii.

— M-au chemat Mai-marii. Au strâns tot ce-au putut, ca să mă

plătească să-i ajut.

Ia o cârpă şi îmi cuprinde cu blândeţe obrazul. Şterge sângele şi murdăria care îmi acoperă faţa. Închid ochii şi mă sprijin de el, inspirându-i mirosul dulceag, ca de miere.

— A murit, rostesc cu buze tremurătoare.

Sună atât de ciudat s-o spun cu voce tare. L-am cunoscut pe Mâzeli cu doar două luni în urmă. Nu ştiu cum a reuşit să se strecoare în inima mea.

Roën stoarce cârpa.

— N-am avut niciodată un Secund. Dar am avut o parteneră. Chiar şi acum, ziua în care am pierdut-o este cea mai urâtă pe care am trăit-o vreodată.

Vocea îi e liniştită, dar tonul lui nu reuşeşte să-i ascundă suferinţa.

Este ciudat să descopăr atât de multe despre el, să privesc în inima lui

– inima pe care pretinde că nu o are.

— Cum ai cunoscut-o?

Un zâmbet abia mijit i se citeşte pe buzele trandafirii, dar dispare curând.

— M-a găsit în timp ce scormoneam prin gunoaie. Fata aceea m-a scos din şanţuri. Probabil că încă ar trăi, dacă m-ar fi lăsat să mor de foame.

Noi lacrimi mi se adună în ochi. Îmi feresc privirea. Mă întreb unde ar fi putut ajunge Mâzeli, dacă nu ne-am fi întâlnit sau dacă aş fi fugit dincolo de mare. Nu mi-am dorit niciodată acest război. Nu mi-am dorit nici să fac parte din acest clan. După ce a murit Baba, n-am mai vrut pe nimeni şi nimic.

Am vrut doar să fiu liberă.