Da, azi am alungat armatele lui Inan, dar se vor întoarce cu întăriri. Nu avem unde să ne ascundem. Am pierdut orice avantaj pe care l-am avut până acum.

Hohotele lui Zélie devin tot mai disperate. Khani intervine.

— Sedaţi-o! ordonă Vindecătoarea. Corpul ei nu poate face faţă

efortului.

Vindecătorii se apropie, iar Zélie se zbate ca un animal. Le aud incantaţiile. Ies în fugă din cameră. Nu mai pot îndura să văd ce am provocat.

Nu suport să-i aud ţipetele.

Urletul ei răsună prin uşile batante. Îmi duc o mână la gură ca să-mi înăbuş lacrimile.

Am distrus totul.

Şi nu ştiu dacă mai pot îndrepta ceva.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI ŞAPTE

INAN

Niciodată nu e de ajuns.

Acest adevăr îmi străpunge sufletul precum o sabie. Ca o suliţă

înfiptă drept în inimă. Mă uit la urgia din afara bazei rebelilor.

Degetele îmi tremură când strâng în mână moneda de aramă. Aici ar fi trebuit să negociem pacea. În schimb, nici măcar nu ne putem număra morţii.

— Am crezut că i-am prins, spune Ojore.

Îi tremură bărbia. E nevoit să-şi întoarcă privirea. Mama îl ia în braţe, protejându-l de imaginea măcelului. Cadavrele zac în ceea ce a mai rămas din junglă. Dealurile s-au transformat în movile de pământ bătătorite. Copacii uriaşi au fost smulşi din rădăcini. Corpul lui Jokôye încă nu a fost recuperat.

Mi-am antrenat titánii zi şi noapte. Parcă aud din nou ultimele cuvinte ale generalului. Data viitoare când îi vom înfrunta pe rebelii Iyika, vom fi pregătiţi pentru manevrele lor. Îi vom anihila pe trădătorii ăia înainte să facă o mişcare!

Îmi aplec capul şi duc la piept pumnul strâns, pentru a cinsti spiritul lui Jokôye.

A sacrificat totul pentru acest regat. A făcut totul ca să protejeze Tronul.

Generalul ar fi trebuit să fie arma noastră secretă. O forţă pe care nici măcar Zélie să n-o poată învinge. Doar datorită forţei lui Jokôye m-am simţit suficient de puternic încât să aduc pacea, dar ce pace poate fi durabilă, dacă inamicul este capabil de aşa ceva?

Mama îmi spune:

— Nu vreau să fiu grosolană, dar n-avem timp de jelit. Nu trebuie să le dăm rebelilor Iyika ocazia să se reorganizeze. Dacă o să înceapă

represaliile în Lagos…

Nu termină ce are de spus, dar nici nu e nevoie s-o spună. În câteva clipe, jungla a devenit un pustiu. Dacă jungla aceasta ar fi fost un oraş, mii de civili ar fi murit în lupta noastră.

Şoptesc jurământul:

— Datoria înainte de sine.

Asta ar striga tata, dacă ar fi aici. Războiul a scăpat de sub control.

În curând, nu va mai exista o Orïsha pe care s-o protejăm.

Am vrut să fiu un rege mai bun, dar, după tot ce s-a întâmplat, nu mai am alternativă. Nu contează că nu am aprobat atacul. Orice speranţă c-am putea avea parte de pace zace laolaltă cu morţii mei, pe acest câmp de luptă.

Datoria înainte de sine. Strâng în pumn moneda de aramă. Datoria înainte de sine. Data viitoare când ne vom întâlni, nu va exista împăcare. Doar distrugere totală.

Un singur învingător va rămâne la sfârşitul acestui război. Un singur conducător va sta pe tronul meu. Nu mai pot da înapoi.

Trebuie să-i elimin pe Iyika, indiferent care vor fi urmările pentru Amari şi Zélie.

Voi pune capăt acestui război.

Mama se întoarce spre Ojore şi ordonă:

— Adună restul soldaţilor! Vom ataca iar, cât timp ei sunt la pământ.

Scutur din cap.

— Nu. Atât timp cât sunt uniţi, ne vor învinge. Nu contează câţi soldaţi avem.

Închid ochii şi încerc să vizualizez următoarele noastre mişcări ca pe nişte piese pe o tablă de senet. Trebuie să-i slăbim iremediabil. Să

dezbinăm, să cucerim, iar apoi să-i forţăm să se predea.

— Cum să facem asta? întreabă Ojore.

Mă uit la moneda de aramă, imaginându-mi chipul lui Zélie.

Pentru o clipă, am crezut că vom putea trece peste durere. Acum ştiu că acea zi nu va veni niciodată.

Îi răspund:

— Vom folosi ceea ce Amari şi Zélie urăsc cel mai mult. Pe mine.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI OPT

ZÉLIE

NU FI TRISTĂ.

Încă aud vocea lui Mâzeli. Lacrimi tăcute mi se preling pe obraji, picurând pe gresia din baie. Mă aflu în apartamentul meu din aripa Mai-marilor. Îmi cuprind pieptul cu braţele, chinuindu-mă să respir.

Mă dor coastele. După trei zile, lumea din jurul meu tot nu şi-a recăpătat culorile. Sângele lui Mâzeli încă îmi pătează pielea.