— Ridică-te, copila mea!
Mama Agba îşi ţuguie buzele, dar ochii ei de culoare mahonului se umplu de emoţie. Mă cuprinde într-o îmbrăţişare plină de afecţiune.
Judecând după aroma de cuişoare şi de condimente súyâ ce emană
din mătăsurile ei, ghicesc că a robotit ore întregi în bucătărie.
— Am vrut să-ţi vorbesc înainte de primul tău antrenament.
Scoate din sacul ei un colier impresionant, din metal. Bijuteria spectaculoasă e menită să acopere în întregime gâtul purtătorului şi are o bază care acoperă claviculele.
Ating bijuteria.
— E minunată! spun cu respiraţia întretăiată.
Zeci de plăcuţe triunghiulare îmbinate cu grijă alcătuiesc colierul.
E o combinaţie unică între abilităţile de cusătoreasă ale Mamei Agba şi cele de lucrător în metal ale lui Tahir.
— M-am gândit să fac o podoabă pentru cap, dar, dat fiind că te aşteaptă multe bătălii, un colier mi s-a părut mai potrivit.
Mama Agba îmi face semn să mă răsucesc cu spatele la ea, dar rămân nemişcată.
— Nu-ţi place? mă întreabă.
Clatin din cap.
— Simt că nu merit să-l port. Nu cred că sunt menită să fiu Mai-marele lor.
— Din cauza celor întâmplate în templu?
Mama Agba îşi pune palma pe umărul meu. Mă trage aproape de
ea.
— Faptul că eşti unul dintre Mari-mari nu înseamnă că nu vei face greşeli. Înseamnă doar că vei continua să lupţi, în ciuda greşelilor tale.
— Ai auzit ce s-a întâmplat cu Mâzeli? o întreb.
— Copila mea, între aceste ziduri veştile circulă mai repede decât goneşte o gheparnară. Ştiu despre voi toţi mult mai multe lucruri decât aş fi vrut să aflu.
Mama Agba mă răsuceşte cu faţa la oglindă.
— De pildă, umblă vorba că Kenyon a pus ochii pe Na’imah, dar ea îl place pe Dakarai.
— Păi, Dakarai o place pe Imani!
— Ştiu, oftează Mama Agba. Imani e Cancer. Îl va mânca de viu pe Dakarai. Ce încurcătură!
Zâmbesc. Ea se întinde după colier. Sper că n-a auzit zvonuri despre Inan. Nici despre Roën.
Un fior îmi cuprinde pieptul când mă gândesc la mercenar. Mi-aş
dori să-l pot alunga. Când permanenta ameninţare a războiului nu-mi împovărează mintea, îmi dau seama că mă gândesc destul de des la zâmbetul lui vesel şi arogant. Îmi amintesc atingerea mâinilor sale aspre. Uneori, mă surprind privind spre intrarea în sanctuar şi aşteptându-l să reintre în viaţa mea, cu o nouă misiune.
Dar chiar şi el dispare din mintea mea când Mama Agba îmi potriveşte colierul peste semnele aurii de pe gât. Când îmi trec degetele prin canelurile subţiri ale fiecărei plăcuţe triunghiulare, o emoţie neaşteptată îmi umple inima.
Îmi amintesc când am stat în ahéréul ei de stuf, după ce mi-am terminat pregătirea, şi am băut ceai înainte ca Mama Agba să-mi pună în mâini bastonul de absolvire. Într-un fel, mă simt ca atunci.
Cu excepţia faptului că toţi şi toate din jurul nostru s-au schimbat.
— Zélie, dacă nu ţi-ar fi fost menit să devii unul dintre Mai-mari, Ascensiunea ta ar fi fost respinsă, spune Mama Agba. Oya ţi-a oferit o ìsípayá ca să arate că eşti demnă. N-ai fi văzut nimic dacă ea nu ar fi considerat că eşti cea mai potrivită să conduci acest clan.
Mă gândesc la ce mi-a arătat Oya. Dacă închid ochii, încă văd fâşia de lumină purpurie care se răsucea din pieptul meu, ca o panglică,
împletindu-se cu o fâşie aurie. Puterea pe care au creat-o e exact precum cea pe care am simţit-o în Amari.
Când eram în templu, am fost sigură că era un simbol al cênterilor.
Dar toate fâşiile lui Amari erau doar albastru-cobalt. Când m-am uitat la ale Nehandei, sunt sigură că am văzut doar verde-smarald.
Unde erau cele purpurii? Dar cele aurii? Şi cele portocalii?
Mă întorc cu faţa spre ea. Întrebarea care-mi stă pe buze mi se pare ridicolă. Dar nu ştiu cum să interpretez faptul că în Amari n-am văzut fâşii de alte culori.
— Mama Agba, e cu putinţă să combini diferite magii?
— Ei bine, natura cênterilor…
