— Nu…

Ochii i se închid.

— …fi tristă.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI ŞASE

AMARI

Coapsele îmi ard. Urc în fugă treptele spre sanctuarul majilor. De jur-împrejur, văd pagubele pe care le-am provocat. Sunt cicatricile pe care le-am căpătat fiindcă am avut încredere în Inan.

Deşi sanctuarul a rămas intact, pe jos, pe potecile pietruite şi pe iarba de pe primul munte zac răniţi. În timp ce Vindecătorii îi îngrijesc, Secunzii Mai-marilor se căznesc să împiedice lumea să

treacă podurile.

— Pentru numele lui Yemọja! ţipă Nâo când un Vindecător scoate o bucată groasă de scoarţă care s-a înfipt în coapsa ei.

Stropi de transpiraţie îi acoperă capul ras. Tatuajul ei lagbara, de pe gât, e acoperit de sânge.

În faţa ei, Kenyon zace inconştient. Respiră încet, abia auzit.

Sângele i-a încleiat şuviţele albe de pe frunte. Şi Na’imah ţipă, luptându-se să-l readucă la viaţă.

— Zélie?

O caut cu privirea prin învălmăşeală, dar nu e nicăieri. Nu-l găsesc nici măcar pe Mâzeli. Niciunul dintre Secerătorii ei nu e în mulţime.

Apuc braţul unui Vindecător şi întreb:

— Tu! Ai văzut-o pe Zélie?

— Au dus-o la infirmerie…

Ochii lui se deschid larg.

— Nici ea, nici Mâzeli nu mai respirau…

Alerg spre turnul principal. Trec în fugă pe lângă trupuri inerte şi îmi croiesc drum printre Vindecători. Sângele pătează treptele de piatră ale turnului, lăsând o dâră sinistră până la infirmerie. Mă rog să

nu fie sângele ei. Dacă Zélie nu e teafără, nu mi-o voi ierta niciodată…

— Nu!

Urletul ăsta, care nici măcar nu pare omenesc, mă face să-mi curm goana. Mă înfior. Încremenesc în faţa uşilor batante ale infirmeriei.

Vreau cu disperare să rămân afară, dar mă forţez să intru.

— Zélie?

Îi zăresc silueta. Simt că mă lasă picioarele. Apoi îmi dau seama care este cauza durerii ei.

Ceruri…

Îmi duc mâinile la gură. Zélie stă aplecată peste trupul zdrobit al lui Mâzeli. Îi înlănţuie gâtul cu braţele. Băiatul – care de obicei nu poate sta locului – e complet nemişcat. Sângele i se scurge din colţurile buzelor.

Braţele lui lungi atârnă fără vlagă.

Cuvintele lui Zélie revin în mintea mea.

Va face ceea ce trebuie atunci când îi vine uşor, dar în momentelecruciale te va înjunghia pe la spate! Nu poţi avea încredere în el, Amari.

Ceea ce ne lasă sunt doar cicatrici.

Vinovăţia mă macină. Privesc o cicatrice care ştiu că nu o să

dispară niciodată.

Ea a încercat să mă convingă să accept adevărul, dar am ales să am încredere în Inan.

— Zélie, trebuie să te odihneşti.

Mama Agba se apropie şovăitor de ea. Zélie urlă. Durerea ei îi ţine pe toţi la distanţă. Nimeni nu îndrăzneşte să se apropie.

Deşi Mama Agba îi rosteşte din nou numele, Zélie nu răspunde.

Când Clarvăzătoarea noastră pune o mână pe umărul lui Zélie, ea se dezlănţuie.

— Nu mă atinge!

Ţipătul ei îmi străpunge urechile ca nişte cioburi de sticlă. O

împinge pe Mama Agba cu atâta putere, încât bătrâna Clarvăzătoare se împleticeşte şi se loveşte de o coloană.

— N-a fost cu putinţă să-l salvăm, îi zice Mama Agba, iar ochii ei se umplu de lacrimi. Ai fi murit dacă…

— Atunci, să mor! îi strigă Zélie. Ar fi trebuit să mor!

Îşi duce mâinile la piept, cu faţa schimonosită de durere. Îşi înfige unghiile în piele, de parcă aşa ar putea ajunge la propria inimă.

— Ar fi trebuit să mor.

Vocea i se linişteşte. Zélie cade în genunchi.

— Ar fi trebuit să mor, repetă pentru o ultimă oară.

Lumea se prăbuşeşte în jurul meu. Din cauza mea, Mâzeli e mort.

Din cauza mea, e posibil să fi pierdut războiul.