Bimpe urcă în spinarea tărcată a unei fiare. Încerc să strig ordine, dar rafalele biciuitoare îmi acoperă vocea. În câteva secunde, nici măcar nu mă pot auzi respirând.

O îndemn pe Bimpe să plece, pe urmă îi fac semn lui Mâzeli să se pună la adăpost. Când văd tăişul pe care cênterul îl materializează

din senin, nu-mi vine să-mi cred ochilor. Frica îmi cuprinde pieptul.

Atacul nu seamănă cu nimic din ce-am văzut vreodată.

Tăişul făurit din aer se repede spre noi – e o coasă enormă care sfâşie văzduhul.

E ca şi cum generalul a aruncat o tornadă spre noi, ca pe un

bumerang. Furtuna şuieră lugubru şi spulberă totul în cale. Se apropie.

Arma uriaşă sfârtecă pământul. Jungla cea deasă se risipeşte. Aerul devine greu în prezenţa ei. Mă arunc spre Mâzeli când arma se apropie de pădure.

— La pământ!

Coasa loveşte primul copac-mamut aflat în calea sa. Totul explodează în jurul nostru, se transformă într-un vârtej alcătuit din scoarţă de copac sfărâmată şi din nori de resturi. Ne târâm sub rădăcinile groase, în timp ce copacii enormi se prăbuşesc. Nu aud nimic altceva în afară de rafalele de vânt care şuieră ameninţător.

Cum reuşeşte să facă asta? Tremur din tot corpul, dar încerc să-l protejez pe Mâzeli. Ştiu că cênterii pot absorbi magia titánilor din apropierea lor, însă enormitatea lucrurilor care se petrec în jurul meu îmi depăşeşte capacitatea de înţelegere.

Copaci uriaşi zac smulşi din rădăcini. Carele care mai înainte împânzeau drumul sunt praf şi pulbere. Jungla e de nerecunoscut. Un kilometru întreg de teren a fost distrus.

Mâzeli tremură în braţele mele. Vântul se domoleşte cu un şuierat sinistru. Doar o briză liniştită suflă peste peisajul sfârtecat, parcurgând fâşia subţire de pământ distrus care ne desparte de titáni.

Dacă cênterul poate lovi din nou, bucata asta de pământ nu va fi deajuns ca să ne protejăm. În ciuda antrenamentelor noastre şi a pergamentelor cu incantaţii, nu putem face faţă unei astfel de puteri.

Cênterul nu luptă cu magia muritorilor.

Ea luptă cu puterea unui zeu.

— S-a terminat? întreabă Mâzeli.

— Nu ştiu.

În depărtare văd titánii pe care ea i-a secătuit în primul atac. Zac pe jos, cu pielea smochinită şi cu obrajii scofâlciţi. Cu toţii stau împrăştiaţi în jurul generalului, alcătuind un cerc al morţii. Oasele lor ies în relief prin trupurile fără vlagă.

În ciuda sorţii care îi aşteaptă, un alt grup de titáni se adună în jurul generalului lor. Ea îi foloseşte ca pe muniţie, pregătindu-se să le absoarbă magia.

— Dacă mai loveşte o dată, va spulbera zidurile sanctuarului! zice

Mâzeli, iar ochii lui aproape că-i ies din orbite. Trebuie s-o ucidem!

— Cum? Nu ne putem apropia!

Deznădăjduită, îmi apăs pumnii pe frunte. Ochii cênterului reflectă din nou străluciri argintii. Un vuiet surd se propagă prin aer.

Vânturile încep să urle.

— Există un lucru pe care-l putem face, zice Mâzeli.

Îşi strânge pumnii, umplându-şi pieptul cu o încredere pe care ştiu că nu o are. Fac un pas în spate. Mă uit la tatuajele mele.

N-avem cum să ţinem piept puterii acestui cênter. Dar, dacă am reuşi să-i controlăm puterea…

Clatin din cap.

— E un risc prea mare. Conexiunea cu ea ne-ar putea ucide!

— Dacă nu o folosim, cênterul ne va omorî! Trebuie să-i protejăm pe maji cu orice preţ!

Convingerea din ochii lui mari şi căprui insuflă puţin calm în haosul ce ne înconjoară. Are dreptate. Nu avem de ales. Oamenii noştri sunt în spatele acelor ziduri.

Mi se încinge corpul când magia pietrei-lunii se stârneşte în pieptul meu.

Bătăile inimii lui Mâzeli îmi răsună în urechi. Lumina violetă a ashêului de sub pielea lui apare în faţa ochilor mei.

— Eşti gata?

El dă din cap şi îşi împleteşte degetele cu ale mele. Străluciri aurii se aprind în tatuajele mele când şoptesc comanda străveche:

— Ẹ tọnná agbára yin.

E ca şi cum un fulger trosneşte în spaţiul dintre palmele noastre.

Mâzeli geme. Suntem ridicaţi de la pământ, iar piepturile noastre se arcuiesc spre cer. Lumini violete ne ţâşnesc din ochi şi din gură.

Particule din aceeaşi lumină se materializează în dreptul inimilor noastre.

Se întind în faţă, ca nişte panglici, şi se împletesc. Forţele noastre vitale se leagă între ele. Aerul continuă să se rarefieze, dar simt puterea Oyei în răsuflarea noastră.

— Vine! strigă Mâzeli.

Tălpile ni se lipesc din nou de pământ.

Vântul stârnit de general înghite toate sunetele. Copacii se rup în

două. Lama de vânt se materializează iar. Dar, în vreme ce cênterul se pregăteşte să atace, o lumină purpurie începe să scânteieze în jurul mâinilor noastre.

— Ẹmí àwọn tí ó ti sùn…

Incantaţia pe care o rostim răsună în vidul iscat de vântul generalului.

CAPITOLUL CINCIZECI ŞI PATRU

ZÉLIE

Totul începe cu un cutremur.