Deşi Chândomblé nu a fost creat pentru mine, simt că pulsul lui e bătaia de inimă a acestui pământ. Îmi amintesc că am cutreierat pământurile sale sfinte, în căutarea lui Zélie, cu luni în urmă. Am îngenuncheat în faţa portretului lui Ori. Templul acesta era singurul loc în care vuietul din mintea mea se liniştea.
— Nu se poate! îi strig. Îţi interzic!
Mama strânge din buze. Se stăpâneşte să rostească vorbele pe care ar vrea să mi le strige.
— Ăsta-i un bârlog al viermilor rebeli, şuieră ea. Nu e un obiectiv istoric.
Ojore se uită la mine. Nu mă dau bătut.
— Rebelii Iyika au venit aici pentru putere, îi spun. Putem folosi templul ca să obţinem şi noi acelaşi lucru!
Mama clatină din cap.
— Inan, priveşte în jurul tău! Uite ce-au făcut!
Arată cu degetul în spatele meu. Văd şirul nesfârşit de cadavre care sunt cărate afară din templu. Deşi majoritatea soldaţilor sunt duşi la Vindecători, unii nu mai respiră. Imaginea fiecărui cadavru depus în faţa podului e ca o lovitură în stomac.
Încă inconştientă, Jokôye e purtată pe lângă noi, pe o targă. Cineva
i-a potrivit piciorul la loc, dar sângele se scurge prin bandaje. Când o văd, bărbia începe să-mi tremure.
Ar mai fi fost rănită dacă n-aş fi vrut ca Zélie şi Amari să fie capturate în viaţă?
— Tu nu îi slujeşti pe maji, continuă Mama. Nici măcar nu slujeşti aceste pământuri. Datoria ta, ca rege, este să protejezi Tronul. Tronul şi pe oamenii care se înclină în faţa lui.
Răsuflu prelung. Ştiu că nu am de ales.
— Distrugeţi-l!
Strig ordinul, deşi mă doare să rostesc cuvintele.
Mă simt deznădăjduit. Mama o ia înainte, alături de titánii care încă se pot ţine pe picioare. Îmi dau seama că are dreptate. Duşmanii noştri câştigă teren. Trebuie să le distrugem toate atuurile. Dar cât timp pot continua ambele tabere în ritmul ăsta, fără să distrugă
Orïsha?
Când ultimul soldat e scos din templu, titánii Mamei alcătuiesc un cerc în jurul ei. Ea îşi deschide larg braţele, aprinzând strălucirea verde în pieptul ei. Venele i se umflă pe gât şi pământul începe să se cutremure.
Titánii ei cedează unul câte unul, pe măsură ce Mama absoarbe puterea din venele lor.
— Mai mult! strigă Mama.
Vibraţiile pământului fac să-mi clănţăne dinţii. Titánii cad în genunchi. Lumina verde ţâşneşte din privirea Mamei. Pumnii ei lovesc cu putere pământul. Ţărâna se crapă.
Fisura se propagă cu iuţeală prin junglă, despicând pământul. Se apropie de templu. Huruitul creşte în intensitate. Când ajunge la tărâmul sfânt, ai crede că douăzeci de bombe explodează în acelaşi timp. Templul se prăbuşeşte şi pământul de sub el începe să se surpe.
— Ceruri! izbucneşte Ojore când vede puterea Mamei.
Vărul meu îşi duce un braţ la nas. Îmi acopăr ochii. Stânca explodează, iar rămăşiţele ei întunecă cerul. În faţa mea, un titán strigă din toţi rărunchii, pe urmă se prăbuşeşte fără vlagă. Moare înainte de-a atinge pământul.
Magia Mamei l-a secătuit cu totul.
Trebuie să pun capăt acestui război. Gândul îmi răsună în minte,
îmi ating rana din coastă. Bătăliile scapă cu repeziciune de sub control. Dacă vom continua în acelaşi ritm, întregul regat va fi distrus.
Strâng tare moneda de aramă în pumn, căutând o altă soluţie.
Dacă Zélie nu vrea să mă asculte, voi găsi pe cineva care o va face.
CAPITOLUL PATRUZECI ŞI TREI
AMARI
Trec patru zile lungi până reuşim să ne întoarcem la sanctuar.
Acest paradis aflat deasupra norilor e liniştit, neatins de haosul care mătură ţinutul de la poalele muntelui.
Când păşim pe primul munte, picioarele mele se târâie, grele de parcă ar fi din marmură. Sanctuarul e cufundat într-o linişte absolută.
Turnurile sale maiestuoase schiţează siluete întunecate pe cerul indigo.
— Yemọja, ẹ ṣé o.
Nâo se lasă în genunchi şi, plină de recunoştinţă, sărută iarba sălbatică. Aş vrea să fac acelaşi lucru, dar, dacă mă las la pământ acum, nu voi fi în stare să mă ridic.
Mi se pare un păcat să păşim pe aceste pământuri sfinte când trupurile noastre istovite sunt pline de sânge, murdărie şi funingine.
Simt că mă lasă picioarele. Mă împleticesc şi mă sprijin de peretele din obsidian al turnului principal.
