ZÉLIE

Pentru o clipă ce pare nesfârşită, şocul mă lasă fără grai. Nu ştiu cum să interpretez ce văd. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru clanul meu. Pentru Iyika.

Dar după ce uluiala se risipeşte, corpul mi se cutremură de ură.

Ridic o mână. Magia îmi furnică pielea.

— Dă-mi un motiv să nu vă omor pe amândoi!

— Zélie, nu!

Amari se aruncă în faţa lui Inan, cu nările fremătând. La vederea ei, magia mea se învolburează brusc. Întind cealaltă mână spre pieptul ei.

— Cum ai putut să ne trădezi aşa?

Mă uit printre copaci, aşteptându-mă să văd soldaţi în armuri aurii.

Inan păşeşte în faţă. Iese de sub protecţia surorii sale.

— Nu e nevoie să te uiţi după ei. Am venit singur.

— Ai venit singur? Pe naiba!

Faptul că sunt atât de aproape de el mă face să mă simt fragilă ca sticla.

Degetele îmi tremură. Încerc să-mi ţin mâinile nemişcate pe lângă

corp. Nici nu ştiu ce incantaţie ar trebui să dezlănţui.

Mă doare pieptul când îi aud vocea, când îi văd chipul. Mă duc din nou cu gândul la scena de vis, la cum se simte atingerea mâinilor lui pe spatele meu. Îmi amintesc fiecare promisiune pe care mi-a făcut-o.

Fiecare minciună pe care mi-a spus-o.

Mi-a cuprins inima în palme, ca apoi s-o strivească.

— Zélie, te rog! mă imploră Amari. Inan a venit aici ca să propună

Consiliului un tratat de pace. E gata să vă ofere vouă şi rebelilor Iyika tot ce vă doriţi!

Îmi dezvelesc dinţii, ameninţător.

— Ofertele lui nu înseamnă nimic. Majii nu vor fi liberi decât atunci când ultimul membru al familiei regale va fi îngropat în

ţărână!

— Te referi şi la mine? strigă Amari. Sunt fiica regelui Saran. Fiica reginei Nehanda. Fac parte din aceeaşi familie regală, şi totuşi ai avut încredere că voi lupta pentru poporul tău! De ce nu crezi că fac acelaşi lucru şi acum?

— Judecând după ce se petrece în clipa asta, nu mai am deloc încredere în tine!

Mă reped la ei. Amari şi Inan se trag înapoi. Umbrele morţii încep să se materializeze în jurul meu – fuioare subţiri de fum care-mi aşteaptă porunca. Vreau să-i sfâşii. Vreau să le văd trupurile prefăcându-se în cenuşă. Nu-mi vine să cred că, după tot ce-am trăit împreună, Amari e capabilă să facă aşa ceva.

Nu-mi vine să cred că mi-ar pune poporul în pericol.

— Chiar ai impresia că o bătălie la porţile Lagosului va fi de ajuns ca să desfiinţeze monarhia? întreabă Amari. Dacă vei învinge, gândeşte-te câţi Secerători vor muri!

— Nu vorbi despre ei! i-o retez.

Vocea mea tremură. Umbrele se îndesesc. Dar şi Amari ridică

mâinile. O lumină albastră îi scânteiază în vârful degetelor.

Ameninţarea ei tăcută e ca o săgeată ce-mi străpunge pieptul. Un lanţ care se înfăşoară în jurul gâtului meu. Eu am învăţat-o cum să-şi folosească magia.

Iar acum o mânuieşte împotriva mea.

— Lupt pentru tine, şopteşte Amari. Lupt pentru Mâzeli, şi pentru Mári, şi pentru Bimpe. Chiar dacă tu nu pricepi asta.

Îmi încleştez maxilarul când Inan face un pas spre mine, deşi Amari încearcă să rămână între noi doi. Dar Inan n-o lasă să-i fie scut.

Se apropie de mine, în ciuda faptului că umbrele mele spumegă şi şuieră în spatele meu.

— Te porţi de parcă nu mă cunoşti, îmi zice răspicat. De parcă nu ştii ce-i în inima mea. Dar, de fapt, ştii. Zélie, sunt convins de asta, pentru că eu te cunosc pe tine. Cu cât strigi mai tare, cu cât lupţi mai înverşunat, cu atât mai mult îmi dau seama că nu te-ai schimbat.

Inan clatină din cap.

— Ai rămas tot o fetiţă îngrozită că regele îi va lua tot ce iubeşte.

Groaza despre care vorbeşte iese bolborosind la suprafaţă, dar de

data asta e mult mai rău. Pe atunci, doar Tzain şi Baba îmi mai rămăseseră pe lume. Crezusem că atât voi avea toată viaţa. Dar acum îi am pe Mâzeli şi pe Secerătorii mei. Pe Mama Agba şi clanurile.

Dacă îi pierd, nu voi supravieţui. Nu voi mai reuşi să-mi încheg laolaltă inima făcută ţăndări.

— Tu mă cunoşti, şopteşte Inan. Ştii că e adevărat. Vreau să-mi ţin toate promisiunile pe care ţi le-am făcut, Zél. Vreau să construiesc un regat în care să zâmbeşti în fiecare zi. Un tărâm în care să te simţi în siguranţă!

Un tremur uşor îi cuprinde bărbia. Micşorează distanţa dintre noi, până când palma mea i se propteşte în piept. Viaţa lui e în mâinile mele, dar el încă mă priveşte ca şi cum aş fi singura fată din Orïsha.

Ca şi cum aş fi singura fată din lume.

Lacrimile îmi ustură ochii, dar nu le las să cadă. Nu-mi pot îngădui să plâng, când ştiu cât de mult mă costă să-l las să pătrundă în inima mea. Dacă cedez acum, voi suferi şi mai mult.

— Am mai trecut o dată prin asta, rostesc abia auzit. Mi-ai mai promis şi alte dăţi o nouă Orïsha.

— Atunci nu eram rege. Acum am puterea necesară ca să mă ţin de cuvânt.

Minciuni frumoase. Închid ochii. Doar nişte minciuni frumoase.

Odată, le-am crezut.