aurie.
— Zélie! ţipă Amari.
În jurul meu se bulucesc siluete, dar nu le pot desluşi din cauza durerii care-mi întunecă vederea. Strâng din dinţi. Tatuajele mele ard tot mai tare, mă pârjolesc de parcă un fier înroşit în foc mi-e apăsat în carne.
Aburi se ridică din pielea mea. Încep să tremur. Îmi duc mâinile la gât. Tatuajele luminează tot mai tare. Dintr-odată, zidurile camerei pergamentelor se întunecă.
Toată lumea încremeneşte. O explozie de lumină ţâşneşte din gura mea. Raza orbitoare îmi alunecă de pe buze precum un şarpe scăpat din cuşcă. Mi se încolăceşte cu atâta forţă în jurul capului, că nu mai pot respira.
O undă pulsatilă se împrăştie brusc în jurul meu şi îi azvârle pe toţi cât colo. Amari se izbeşte de un dulap cu rafturi pline de pergamente.
— Jagunjagun! strigă Mâzeli.
Raza de lumină schimbă cu totul încăperea în care ne aflăm.
Lumini albastru-închis şi purpurii se rotesc în cercuri, de parcă
întunericul nopţii s-ar scurge prin pereţii sticloşi. Stele strălucitoare umplu aerul.
Icnesc în clipa în care strălucirea aurie mi se aprinde în piept, atât de clară şi de vie, încât coastele mele par nişte dungi întunecate pe
fundalul ei. Spatele mi se arcuieşte spre tavan, iar tălpile mi se desprind de pământ.
— Ţine-te bine!
Amari se ridică iute şi traversează în fugă încăperea pergamentelor. Se caţără pe un raft. Mă tot înalţ. Lumina aurie mi se revarsă din ochi.
Vrea să mă apuce de mână, dar în clipa în care degetele ni se ating, o lumină albastru-cobalt se aprinde în pieptul ei.
— Zélie, ce se întâmplă? strigă Amari.
Picioarele îi atârnă în aer. Deşi încearcă să se împotrivească, se înalţă ca ridicată de o mână invizibilă.
Energia cosmică se prelinge în spaţiul dintre noi. Curcubeie de fum se învolburează în aer. Îndată ce Amari mă atinge, sute de voci îmi umplu mintea. Voci pe care nu le-am mai auzit de la ritualul sacru.
Àwa ni omo re nínú èjè àti egungun !!
A ti dé ! Ìkan ni wá.
În timp ce incantaţia tună în mintea mea, zeci de bătăi de inimă
îmi răsună în urechi. Pulsează din ce în ce mai tare şi mai repede, crescând pe măsură ce tatuajele mi se răspândesc pe piele. În clipa următoare, văd cum o fâşie de lumină albastră izbucneşte din pieptul lui Amari.
Fac ochii mari de uimire. Îmi amintesc de ìsípayá mea şi de fâşiile de putere colorate, care se împletiseră. Aceeaşi imagine îmi apare acum în faţa ochilor, dar, în loc de un curcubeu de culori, se înfăţişează ashêul lui Amari. E de un albastru profund.
Panglicile albastru-cobalt se întrepătrund în faţa corpului ei, alcătuind o sferă de energie atât de puternică, încât lumina ei împrăştie raze strălucitoare în toată încăperea. Ashêul albastru pârâie şi scapără în jurul lui Amari, aidoma unui fulger. Văpăile iradiază prin ochii ei de culoarea chihlimbarului…
Şi deodată, cât ai clipi, totul dispare.
Mă prăbuşesc la podea. Durerea îmi zvâcneşte în corp. Amari cade în faţa mea. Scântei albastre ţâşnesc când atinge pământul.
Gem şi mă rostogolesc într-o parte. Lumina blândă, galben-roşiatică a pereţilor reapare în încăpere.
Mâzeli se apropie în grabă.
— Jagunjagun! Te simţi bine?
În câteva secunde, biblioteca revine la normal. Nici urmă din haosul pe care l-am dezlănţuit adineauri.
— Ce-a fost asta! întreabă Dakarai.
— Nu ştiu.
Clatin din cap. Privesc tatuajele aurii care încă strălucesc pe pielea mea. Nu mai sunt doar în zona gâtului. Acum, simbolurile mi se întind pe umeri şi pe braţe, ca nişte vârtejuri de foc. Le simt arşiţa pătrunzătoare pe tot spatele.
Pe măsură ce-şi răspândesc lumina, inimile tuturor bat ca nişte tobe ce îmi bubuie în cap. Cu cât răsună mai tare, cu atât mai limpede văd ashêul care străluceşte sub pielea fiecărui maji.
— Pe toţi zeii!
Clipesc, năucită de ceea ce văd. Ashêul curge prin venele tuturor, aidoma sângelui. O lumină verde-smarald pâlpâie sub inima lui Kâmarū, ca o flacără. Lumina purpurie a lui Mâzeli străluceşte prin pielea sa întunecată. Dar când mă uit la Amari, nu-mi pot crede ochilor. Lumina ei albastru-cobalt se revarsă prin fiecare părticică a corpului său, ca o torţă.
— Ce-i? mă întreabă ea.
Am rămas fără grai. Ashêul emană din inima ei ca o stea, atât de întunecat de putere, încât e aproape negru. În mod normal, cu atât de mult ashê curgând prin corpul ei, Amari n-ar trebui să poată trăi nici măcar două minute, darămite două luni.
Mă întind s-o iau de mână. Gestul acesta reaprinde strălucirea albastră din pieptul ei.
— Ce-mi faci?
