Când îmi sprijin capul pe pieptul lui, nu ştiu care dintre noi plânge mai tare.

E greu de spus cât timp se scurge până când lacrimile ni se usucă.

Până şi durerea este diferită în acest spaţiu magic.

Ne aşezăm pe movile de pământ şi culegem florile de la picioarele noastre.

Între noi plutesc lucruri nespuse, dar nu e nevoie de cuvinte.

— Şi tu ai flori în scena ta de vis? îl întreb.

Inan scutură din cap şi smulge petalele unui crin.

— Nu. Doar trestii. Zélie a învăţat cum să făurească păduri şi cascade, dar eu nu ştiu cum să creez mai mult. Nici măcar nu mă pot întoarce în scena mea de vis. De fiecare dată când încerc, am impresia că mi se înfige un topor în creier.

Sunt uimită să-l văd zâmbind. Chiar şi după tot ce s-a întâmplat, Zélie reuşeşte să scoată la iveală o altă latură a fratelui meu.

— Ce mai face Zélie? mă întreabă.

Îmi dau ochii peste cap şi mă uit în altă parte.

— E hotărâtă să te ucidă. E complet orbită de furie.

— Ştiu, crede-mă.

Inan îşi ridică puţin cămaşa, dând la iveală noua lui cicatrice.

— Dar când nu e pornită să-mi verse sângele, ce face? Cum se simte?

Strâmb din nas, încercând s-o văd pe Zélie cu alţi ochi. Suntem la cuţite de prea mult timp. Mi-e dor s-o privesc din nou ca pe o prietenă.

— Acum are clanul ei. Nu sunt mulţi Secerători, dar e de ajuns.

Faptul că are grijă de ei o face fericită. De fapt, ei o fac să râdă.

— E bine.

Inan se scufundă în flori. În ochii lui de culoarea chihlimbarului se citeşte blândeţea.

— Merită să fie fericită.

— Vorbeşti de parcă noi nu am merita.

— Noi facem parte din familia regală, pufneşte el. Suferim pentru ca toţi ceilalţi să poată zâmbi.

Strâng genunchii la piept. Detest cuvintele pe care le-a rostit. M-

am săturat să sufăr pentru că oamenii din acest regat refuză să creadă

în pace. Ştiu că există o lume în care ne putem împăca. O Orïsha în care maji, titáni şi kosidáni sunt capabili să trăiască laolaltă.

Încă pot vedea cu ochii minţii Orïsha visurilor mele, chiar dacă

realitatea îmi oferă doar coşmaruri.

Oftez din rărunchi.

— Se antrenează ca să te ucidă, Inan. În continuare, încerc să-i conving pe rebelii Iyika de faptul că pacea e fezabilă, dar ei nu au încredere în monarhie. Vor s-o pună pe Zélie pe tron.

— Pe Zélie?

Inan sare în picioare. Se încruntă.

— Lui Zélie i se spune „Soldatul-Care-Aduce-Moartea”. Pentru ei, e o legendă vie. Dar dacă reuşesc s-o pună pe tron…

Vocea mea se stinge şi simt că o gheară îmi cuprinde pieptul.

— Aş vrea să cred că Zélie va face ceea ce trebuie, dar, după tot ce s-a întâmplat de când s-a întors magia, mi se pare naiv să cred aşa ceva. Interesul ei nu e unificarea, ci doar anihilarea.

— Ce anume urmăresc? mă întreabă Inan. Ce vor să primească în schimbul încetării luptelor?

Mi se pare că văd în faţa ochilor chipurile Mai-marilor.

— Puterea. Adevărata libertate. Îşi doresc să nu mai fie torturaţi.

Doresc să înceteze persecuţiile fără motiv. Vor să aibă un loc al lor în această monarhie şi un cuvânt de spus faţă de ceea ce se întâmplă în regat.

Inan inspiră profund. Îşi freacă degetele, dus pe gânduri. Îmi analizează cuvintele.

— Asta-i tot?

Ridic din umeri.

— Mai mult sau mai puţin.

— Am înţeles.

Clatină din cap.

— Cum să le ofer asta?

Mă agăţ de braţul lui. Ochii aproape că-mi ies din orbite.

— Tu vorbeşti serios?

— Da, dacă aşa pot pune capăt acestui război, spune el. Şi eu îmi doresc aceleaşi lucruri.

— Ştiam eu!