Jokôye gesticulează spre coridor. Sunt nevoit să dau cu ochii de sângele soldaţilor mei. În colţ, un medic îl îngrijeşte pe soldatul al cărui antebraţ a fost retezat. În ciuda distanţei şi a sedării, gemetele băiatului răzbat prin coridoarele întortocheate.
— Vă înţeleg frământarea, continuă generalul. Dar rebelii Iyika şi-au riscat vieţile ca să recupereze ce se află în camera aceea.
Mama mă apucă de umăr. Îmi zice:
— Are dreptate, Inan. Nu le putem îngădui să pună mâna pe conţinutul încăperii. Ar deveni de neoprit.
Stomacul îmi zvâcneşte, cuprins de o durere atât de ascuţită, că
sunt nevoit să mă sprijin de perete. În adâncul sufletului meu, ştiu că
amândouă au dreptate. Nu pot îngădui ca Iyika să iasă în viaţă din templul ăsta.
Vocea tatei îmi răsună în minte. Datoria înainte de sine. Datoria înainte de toate.
Dar ultima dată l-am pus pe el înaintea celorlalţi; pe el şi Orïsha, deşi Amari şi Zélie au riscat totul ca să mă pună pe mine înaintea altora.
Le vorbesc:
— Dacă rebelii mor aici, războiul acesta va degenera şi nu vom reuşi niciodată să le găsim baza. Capturaţi-i în viaţă!
Mă întorc cu faţa spre Jokôye.
— A fost un ordin, Generale. Nu o sugestie.
Ochii lui Jokôye se închid. Pleoapele îi tremură. Scrâşneşte din dinţi şi se sileşte să nu protesteze.
— Soldaţi, duceţi-l pe rege în celălalt capăt al coridorului! Nu vreau să fie aici când se va deschide iar zidul.
Îşi trece degetele prin şuviţa ei albă şi pune o palmă pe zid.
— Fiţi gata să puneţi mâna pe rebeli în orice clipă! Aceasta e singura lor cale de intrare. Deci e şi singura lor cale de ieşire.
CAPITOLUL TREIZECI ŞI OPT
ZÉLIE
Pumnii lui Kenyon izbesc zidurile încăperii cu pergamente.
Zgomotul înfundat reverberează prin rafturile de metal. Arzătorul loveşte peretele fără încetare. Kâmarū îl apucă de încheieturi, silindu-l să se oprească.
— Revino-ţi! îi strigă Pământicul. Dacă ne pierdem cu firea, nu mai ieşim în veci de-aici.
Kenyon se smuceşte din strânsoare şi izbeşte din nou în perete.
— Nici măcar n-ar fi trebuit să fim aici.
Furia Arzătorului nu reuşeşte să mascheze groaza pe care o simţim cu toţii. Vreau să spun ceva, dar mi-e greu să mă concentrez, din cauza ţiuitului din urechi. Nu ştiu dacă reacţia mea e provocată de faptul că l-am văzut pe Inan sau de haosul iscat când am pătruns în încăperea cu pergamente. Îmi ating tatuajele de pe gât. Sunt încă
fierbinţi.
— Jahi! strigă Dakarai.
Eolicul cade la pământ. Tot corpul i se zguduie, epuizat de efortul stârnirii ciclonului. Dakarai îngenunchează lângă el.
— Titánul acela… spune Jahi cu răsuflarea întretăiată. Felul în care s-a mişcat…
Zei!
Scutur din cap.
Până aici ne-a fost.
— Mâzeli, te simţi bine?
Secundul meu stă încremenit în faţa locului în care s-a despicat stânca, adineauri. Antebraţul retezat şi însângerat al soldatului zace pe jos.
Îi şterg stropii de sânge de pe obraz şi îl răsucesc cu faţa spre mine.
— Nu-ţi face griji! O să găsesc o cale de-a ieşi de aici. Promit! Ating peretele rece ca metalul. Temperatura scade pe măsură ce magia mea se risipeşte. Îmi răsfir degetele pe stâncă şi simt furnicături – aceeaşi senzaţie care îmi cutreiera pielea când mă atingea Inan.
— L-aţi auzit pe Inan? întreabă Amari, iar vocea i se frânge. Le-a spus să nu atace…
— Nenorocitul ăla a dat buzna aici cu jumătate de armată! se răsteşte Kenyon. N-a venit să facă pace!
— Tăceri cu toţii! izbucneşte Mâzeli.
Deşi mâinile încă îi tremură, stă neclintit în picioare.
