dacă scena exista în mintea lui sau în a mea.
Mă apropii de ea.
— Cum te-a dus acolo? Ai putea să invoci şi tu scena de vis?
Zélie dă să-mi răspundă la întrebare, dar pe urmă tace. Strânge pergamentul la pieptul ei.
Mă iscodeşte:
— De ce tocmai incantaţia asta? La ce ne va folosi atunci când vom mărşălui spre Lagos?
Urechile încep să-mi ardă. Mă chinui să găsesc o minciună.
Zélie clatină din cap.
— Pe toţi zeii! Spune-mi că nu eşti atât de idioată!
— Sunt idioată pentru că vreau să iau legătura cu fratele meu? o întreb. De ce? Sunt proastă fiindcă vreau să iau în considerare toate opţiunile de-a obţine pacea? Ştiu că-l urăşti, dar Inan ţi-a salvat viaţa.
— Îl urăsc din cauza lucrurilor pe care le face… mârâie Zélie. Face ce trebuie atunci când îi vine uşor, dar în momentele de căpătâi te înjunghie pe la spate! Nu poţi avea încredere în el, Amari. Nu ne lasă
decât cicatrici!
— Vorbeşti aşa pentru că n-ai încredere în el sau pentru că nu vrei să fii sinceră cu tine însăţi?
Ochii lui Zélie scapără. Se crispează.
— Ai grijă cum vorbeşti, Amari!
— Tot zici că vrei doar să-mi ucizi fratele, dar am văzut cum v-aţi privit în Chândomblé. Ştiu că în inima ta mai e şi altceva în afară de furie!
Arăt cu degetul spre pieptul ei.
— Dacă vrei să te minţi singură despre ce simţi cu adevărat, n-ai decât! Dar dacă ne condamni să păşim pe această cale a războiului, pui în pericol vieţi nevinovate!
Întind mâna spre pergament, dar Zélie mă împinge. Mă
dezechilibrez. Aruncă pergamentul în apă şi îl striveşte sub talpă.
— Opreşte-te! ţip la ea, alergând în apă.
Încerc să smulg pergamentul de sub piciorul ei, dar se rupe în două. Cerneala străveche se răspândeşte în apă în timp ce bâjbâi după
pergamentul zdrenţuit. Mâinile îmi tremură. Mă întorc spre ea.
— Ce naiba a fost în capul tău? Incantaţia ar fi putut încheia războiul!
— Ai spus-o chiar tu, zice Zélie respirând greu şi ducându-se la mal. În mâini inamice, pergamentele sunt o armă. Nu mai încerca să
comunici cu fratele tău!
Fuioare subţiri şi albastre de magie scânteiază în vârful degetelor
mele, arzându-mi pielea. Cum îndrăzneşte să-mi facă aşa ceva? Cum îndrăzneşte să-mi dea ordine?
— Zéli, încep să cred că nu vrei pacea fiindcă începi să te obişnuieşti cu ideea de a-mi lua tronul.
Se opreşte brusc. Spatele i se încordează. Îşi strânge pumnii, dar nu se răsuceşte spre mine.
— Vezi-ţi de antrenamente! îmi spune printre dinţi. Nu vreau să te mai aud vorbind despre asta.
Păşeşte pe podul de piatră. Mă abandonează aici, pe al doilea munte. Nu înţeleg de ce se lasă orbită de furia ei. De ce niciun rebel Iyika nu pricepe că aşa e cel mai bine?
Gâtlejul mi se strânge. Mă aplec şi încerc să recuperez resturile îmbibate de apă ale pergamentului.
— Ai nevoie de ajutor, Mai-mare Amari?
Mă uit spre mal. Mama Agba mă întâmpină cu un zâmbet trist.
Lacrimile pe care mă lupt să le înăbuş ameninţă să se descătuşeze, aşa că privesc undele apei până când simt că lacrimile dispar.
Scutur din cap şi întreb:
— De ce e toată lumea împotriva mea?
Mama Agba îmi face semn să mă apropii.
— Vino, copila mea! Cred că te pot ajuta să înţelegi.
Încă tremur de furie. Ne îndreptăm spre grădinile de pe primul munte. Mama Agba mă mângâie pe braţ.
— Respiră, copila mea!
Trag adânc aer în piept în timp ce Mama Agba mă conduce spre intrarea în grădini. Situate în vârful turnului principal, strălucesc de atâta frumuseţe sălbatică. Frunzele de banan sunt în armonie perfectă cu florile apus-de-soare ce atârnă deasupra capetelor noastre.
— Acolo, în faţă!
Mama Agba îmi arată o bancă roasă de vreme, năpădită de vegetaţie.
— Aceea a fost dintotdeauna preferata mea. Muşchiul e o pernă
excelentă.
Păşim pe cărarea luminată de felinare. Mă gândesc cât de diferit
arată piatra spartă şi vegetaţia asta, în comparaţie cu peluzele îngrijite ale palatului. Liane lăsate să crească în voie se încolăcesc pe după lampadarele de piatră, creând tapiserii în jurul băncilor vechi şi al foişoarelor pline de crăpături. Nu seamănă nici pe departe cu grădinile regale, unde doar cele mai frumoase garoafe aveau voie să
