În stâncă apare o crăpătură.
— Înaintaţi! îi îndemn, apoi îl împing pe Mâzeli în sala pergamentelor.
După el trec şi ceilalţi maji. Crăpătura se lărgeşte.
— Opriţi-i! strigă Nehanda.
Imediat, soldaţii atacă. Mi se învârte capul. Îmi lipesc din nou palmele de piatră. Suprafaţa dură vibrează, iar pereţii de stâncă încep să se închidă.
Un soldat se năpusteşte spre noi, cu sabia întinsă.
Amari mă trage în spate.
Cu un scrâşnet, pereţii de stâncă se închid iute şi retează
antebraţul soldatului de parcă ar fi o bucată de lemn.
Antebraţul retezat cade pe podeaua sălii pergamentelor. Degetele sunt încă încleştate pe plăselele sabiei stropite cu sânge.
Îmi amorţesc picioarele şi cad în genunchi. Asud din toţi porii. Am reuşit să intrăm.
În numele Mamei din Ceruri, cum o să ieşim de-aici?
CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞAPTE
INAN
Am senzaţia că spiritul îmi pluteşte deasupra corpului, suspendat într-un crâmpei de spaţiu. S-o văd pe Zélie face timpul să se oprească
în loc.
Probabil că aşa va fi mereu.
Îmi trec mâna peste peretele neted din piatră. Nu găsesc nici măcar o crăpătură care să indice locul unde lespezile s-au desprins una de cealaltă. Simt că mă destram pe dinăuntru. Nu pricep cum şi-a folosit magia.
Ea e aici…
Ar trebui să fiu copleşit de teamă. Doar un perete de piatră ne desparte. Tot ce aş vrea să-i spun mi se învălmăşeşte în piept: propoziţii incomplete amestecate cu teancuri de scrisori rămase neterminate.
Am crezut că până şi ultima legătură pe care am avut-o cu Zélie s-a rupt, că e imposibil de reparat. Dar felul în care m-a privit…
Ceruri!
A trecut atât de mult timp de când n-am mai simţit mirosul ei sărat, ca al mării.
— Majestate!
Generalul Jokôye se apropie în fugă. Mama şi Ojore o urmează. La vederea lor, cicatricea mea începe să mă usture. După ce s-a întâmplat adineauri, nu vor avea nici cea mai mică reţinere să-i nimicească pe maji.
Eram gata să atac. Cu toate astea, când le-am zărit pe Amari şi pe Zélie, abia dacă am fost în stare să deschid gura şi să dau un ordin.
Nu ştiu ce să fac în continuare.
Pe cine trebuie să protejez?
— Sunteţi bine? mă întreabă Jokôye, cu răsuflarea întretăiată.
— Sunt bine. Dar rebelii Iyika au reuşit să intre.
Jokôye se întoarce către soldaţi şi le ordonă:
— Încercuiţi încăperea! Dacă au săpat un tunel ca să intre,
probabil că vor săpa unul şi ca să iasă. Chidi, ai grijă de Emeka! Du-l la un doctor!
Doi oameni se apropie şi îl ridică pe soldatul care şi-a pierdut antebraţul. Îmi feresc privirea. Ţipetele bietului băiat îmi străpung timpanele ca nişte lame de cuţit. Strâng cu putere între degete moneda mea de aramă.
Cu doar şapte luptători, Iyika au pus la pământ zeci de soldaţi de-ai noştri, ba chiar dintre cei mai pregătiţi. Ne-au rămas doar patruzeci de soldaţi. Nu ştiu dacă îi putem învinge.
— Adună toţi oamenii noştri! strigă Jokôye. Vreau să văd toţi titánii strânşi şi gata de luptă, în faţa uşii ăsteia.
— Fiţi fără milă! strigă Mama. Ucideţi-i!
Intervin înainte ca ordinele lor să fie executate:
— Generale, aşteaptă! Încă vreau ca rebelii Iyika să fie capturaţi în viaţă.
— Cu tot respectul, Majestate, nu ne permitem să ne purtăm cu mănuşi, ripostează generalul.
