crească. La fel ca tot ce e în palat, erau sugrumate. Controlate.

— Altădată, veneam foarte des aici.

Mama Agba se aşază cu plăcere pe muşchi, de parcă s-ar scufunda într-o cadă luxoasă.

— Templele au fost create pentru meditaţie, dar eu am găsit mereu aici cea mai profundă linişte sufletească.

Îmi închipui că vrea să mă dojenească, aşa că aştept cuvintele mustrătoare. În schimb, ea lasă corul de cicade să răsune în liniştea ce ne înconjoară. Pe măsură ce timpul pare să se dilate, îmi dau seama că nu aşteaptă ca eu să vorbească. Aşteaptă fiindcă vrea să

asculte.

Deschid gura, dar mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite. Am sentimentul că mereu mă lupt să fiu auzită. Nu-mi mai amintesc când am purtat ultima dată o conversaţie simplă despre război.

— E greşit să lupţi pentru pace? o întreb.

— Viaţa e mult mai complicată. Nu poţi împărţi mereu lucrurile în ceea ce e greşit şi ceea ce e corect, răspunde Mama Agba. Nu cred că

vei obţine vreodată pacea încercând să dovedeşti fie una, fie cealaltă.

Mă aşez din nou şi mă uit la grădini. Ceva mai departe, în faţa noastră, două Mareice stau într-un foişor de piatră. Una dintre ele îngenunchează, iar cealaltă îi rade părul cu ajutorul unui cuţit.

Smocuri de păr alb cad pe podeaua foişorului. Îmi dau seama de motivaţia fetei. Îşi rade părul ca să semene cu Nâo. Îl respectă atât de mult pe Mai-marele ei, încât vrea să-i semene.

Încep să vorbesc:

— Ştiu că fratele meu a făcut greşeli. Mai multe greşeli decât majoritatea oamenilor. Dar nimeni n-o să înţeleagă vreodată cum a fost să creşti cu un tată ca al meu. Inan a îndurat greul torturii.

— Ţi-e milă de el?

— Îl înţeleg. Tot ce şi-a dorit a fost să fie un rege bun şi puternic.

Chiar şi când greşeşte, el crede că luptă pentru ce e corect.

Încep să rup muşchiul de pe bancă şi oftez.

— Ştiu că, dacă am discuta, am ajunge la o înţelegere. Amândoi vrem ce e mai bine pentru Orïsha. Zélie şi rebelii Iyika refuză să

asculte.

Mama Agba strânge din buze, iar eu îmi muşc limba.

— Crezi c-am mers prea departe? o întreb.

— Cred că nu ai mers destul de departe. Vorbeşti despre acest război ca şi cum ar fi începutul, dar majii şi monarhia se războiesc de zeci de ani. De secole. Ambele tabere şi-au provocat mari suferinţe.

Ambele părţi sunt mistuite de neîncredere.

Mama Agba îşi mângâie bastonul de lemn şi închide ochii.

— Nu o poţi învinovăţi pe Zélie pentru ceea ce face, la fel cum nu-l poţi învinovăţi pe Inan pentru greşelile lui din trecut. Dacă vrei cu adevărat să obţii pacea, trebuie să priveşti dincolo de aparenţe.

Dau încet din cap, meditând la cuvintele Mamei Agba. Deşi furia mea faţă de Zélie se estompează, dorinţa de a intra în scena de vis creşte. Dacă monarhia şi majii sunt în război de secole, ar putea fi singura noastră şansă de-a pune capăt acestei lupte pentru totdeauna.

Dar cum să negociez pacea între cele două tabere, când fiecare încercare de-a mea este respinsă?

— Ştii semnificaţia numelui tău? întreabă Mama Agba.

— Numele meu nu înseamnă nimic.

— Fiecare nume are o semnificaţie, copila mea. Al tău înseamnă

„cea care are o mare putere”.

Mama Agba zâmbeşte, iar pielea din colţul ochilor ei mari se încreţeşte.

— Acum câteva luni, erai o prinţesă speriată, fugară. Acum eşti unul dintre Mai-marii care îi conduce pe maji în război. O regină

pregătită să-şi ocupe tronul.

Cuvintele ei mă duc cu gândul la tot ce am înfăptuit, la cât de departe am ajuns. Credeam că victoria nu va fi obţinută decât după ce mă voi fi aşezat pe tronul Orïshei, dar şi ceea ce am devenit e un fel de victorie.

— Totul a început când ai furat pergamentul. Faptele tale curajoase ne-au adus în acest punct. Ştiu că e dificil, dar mai acordă-ţi puţin timp. Dacă cineva poate aduce pacea, ştiu că tu eşti aceea.

Îmi cuprinde faţa în palme şi mă priveşte cu atâta afecţiune, încât nu mă pot abţine să zâmbesc. În privirea ei simt dragoste adevărată.

— Mulţumesc!

— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti.

Mă cuprinde într-o îmbrăţişare caldă.

— Curajul tău mi-a dat atât de multe înapoi! Îţi sunt la fel de recunoscătoare cum îi sunt şi lui Zélie.

Se ridică în picioare. Dau s-o urmez, dar îmi face semn să rămân pe loc.

— Când eram tânără, acesta era cel mai potrivit loc din sanctuar în care să-mi cercetez puterile. S-ar putea să te ajute şi pe tine.

Mă încrunt.

— Dar n-am nicio incantaţie. Zélie a distrus-o.

— Eşti cênter, Amari. De bine, de rău, nu eşti legată de incantaţii.

Ai o legătură specială cu fratele tău. Limpezeşte-ţi mintea şi concentrează-te!

Zâmbesc. Mama Agba se îndepărtează. Sfatul ei mi-a luat o greutate de pe umeri – una pe care de la bun început n-ar fi trebuit s-o port. Nu sunt o maji şi nici nu voi fi niciodată. Nu e nevoie să mai joc după regulile lor. Incantaţiile lor, restricţiile lor nu sunt valabile pentru mine.

Îmi privesc mâinile, amintindu-mi de fiorul care m-a străbătut când mi-am invocat puterile de cênter şi am doborât-o pe Mama, în coridorul templului Chândomblé. De luni întregi, nu m-am mai simţit aşa de bine ca atunci.