Niciunul nu catadicseşte să se întoarcă spre mine.

Simt un gust amar. Curăţ pergamentele, scoţând la lumină plăcile ceramice care creează pe podea un baaji al Conectorilor. Nu contează

ce fac; atât timp cât Ramaya zace în infirmerie, sunt considerată un duşman. Dacă n-aş fi fost cênter, Conectorii m-ar fi atacat în numele ei. De fiecare dată când unul dintre ei stăpâneşte o incantaţie nouă, mă aştept să „greşească” şi s-o arunce în direcţia mea.

Concentrează-te, Amari!

Încerc să scap de mirosul greu al dezaprobării şi închid uşa Templului Conectorilor. Desfăşor pergamentul albastru din mâna mea şi mă străduiesc să pun cap la cap senbaria transcrisă înăuntru.

— Èmí ni mò nwá, şoptesc în yoruba. Jé kí èmí re ṣi sí mi.

În vârfurile degetelor mele se aprinde o lumină albastră. Închid ochii, încercând să dau viaţă formulei magice. Acum câteva zile, când am descoperit pergamentul pentru crearea unei scene de vis, aproape că l-am aruncat. Nu mi-am dat seama ce ţineam în mână.

Căutam incantaţii care să-i ajute pe Conectori în luptă. Însă

abilitatea de a crea un tărâm special, în care să te conectezi cu mintea altcuiva, nu ne e de folos. Însă, în timp ce mă gândeam la incantaţie, mi-am dat seama că zeii mi-au dat exact lucrul de care am nevoie.

Dacă îmi pot crea propria scenă de vis, pot lua legătura cu Inan fără să afle nimeni. Putem vorbi, în sfârşit, fără să avem în spate armatele noastre. Putem evalua care sunt şansele să încheiem pacea.

Repet:

— Èmí ni mò nwá, jé kí èmí re ṣi sí mi. Èmí ni mò nwá, jé kí èmí re ṣi

sí mi!

Încerc să-mi imaginez spaţiul de vis, să-mi canalizez magia prin mâini, încă o dată. Dar nici măcar aici, în liniştea din Templul Conectorilor, incantaţia nu se săvârşeşte. Enervată, îmi las capul pe spate. Nu ştiu unde greşesc. Şi celelalte incantaţii au fost complicate şi greu de stăpânit, dar, indiferent de câte ori încerc s-o fac pe aceasta, nu-mi iese niciodată.

Fiecare zi care trece este o zi în care monarhia ar putea ataca. O zi în care Iyika ar putea hotărî să mărşăluiască spre Lagos. Dacă vreau să-mi dau seama cum să-mi iasă incantaţia la timp ca să opresc acest război, n-o pot face singură.

Am nevoie de ajutorul lui Zélie.

— Ceruri!

Rulez la loc pergamentul. În ciuda faptului că avem opinii diferite, Zélie m-a ajutat să învăţ yoruba, de care aveam nevoie ca să-i antrenez pe Conectori. Până acum, m-am dus la ea cu zeci de pergamente pentru care am avut nevoie de ajutor ca să le desluşesc.

Dar dacă îşi dă seama de ce anume vreau să învăţ incantaţia asta…

Scutur din cap şi oftez. Ies pe uşa bleumarin a templului. Pur şi simplu am nevoie de ajutor pentru o incantaţie.

Asta-i tot ce trebuie să ştie.

— Dă-te la o parte!

Mă dau repede în spate. Mâzeli trece ca fulgerul pe lângă mine.

Urechile lui mari aproape că flutură în vânt. Finalul unei incantaţii îi zboară de pe buze. În secunda următoare, sare de pe cea mai apropiată stâncă.

— Yí padà láti owó mi!

Un nor de culoarea lavandei izbucneşte din spatele lui şi îl învăluie în timp ce băiatul cade. Ţipă de încântare când norul începe să se închege, alcătuind aripi în jurul braţelor sale.

— Am reuşit!

Mâzeli întinde braţele, triumfător. Se pregăteşte să aterizeze pe malul cascadei. Dar chiar când e pe punctul să ajungă pe pământ, norul dispare. Flutură din mâini, încercând să se agaţe de ceva. Apoi cade în apă, cu un plescăit sonor.

— La naiba!

Mâzeli iese la suprafaţă, aruncându-le priviri ucigătoare tuturor celor care râd. Plesneşte apa cu mâinile.

— Nu înţeleg. De data asta erau aripi. Le-am văzut!

— Mai degrabă pene, nu aripi! îl ia Mári peste picior.

Cu un zâmbet triumfător, Mári pluteşte în jos, ajutată de propriile umbre. Le mânuieşte cu o graţie aparte, până când atinge pământul.

— Mári, taci! îi cere Zélie.

Apoi intră în apă, făcându-le semn Secerătorilor ei s-o urmeze.

— Mâzeli, nu mai ai mult până vei reuşi. Dar ojijiurile tale sunt încă prea slabe. Umbrele tale sunt uşoare pentru că spiritelor le e greu să-şi menţină forma.

Stau cocoţată pe stânca mea şi mă uit cum cei trei Secerători se postează de jur-împrejurul lui Zélie. Soarele apune. Amândouă

purtăm acelaşi tip de colier, dar al lui Zélie pare să-i vină ca turnat.

Dat fiind cât de viu strălucesc tatuajele ei aurii sub apă, nu sunt singura care nu-şi poate lua ochii de la ea. Ce n-aş da ca un maji să se uite aşa la mine!

Zélie observă că o privesc şi îmi face cu mâna, de jos. Mă forţez să

zâmbesc. Le face semn Secerătorilor s-o ia înainte.

— Amari! Cum a fost antrenamentul de astăzi?

— A mers mai bine, mint eu. Dar am nevoie de ajutorul tău. Mă

gândeam să predau incantaţia asta mâine. M-ai putea ajuta cu cuvintele în yoruba?

Cobor şi îi întind lui Zélie pergamentul. Iese din apă. Zâmbetul ei dispare când citeşte senbaria.

— Vrei să-i înveţi despre scenele de vis?

— O spui de parcă ai mai auzit de aşa ceva.

— Am auzit.

Privirea ei rămâne pierdută în depărtare. Sunt surprinsă de felul în care trăsăturile ei se îndulcesc.

— Fratele tău m-a dus acolo de câteva ori. N-am aflat niciodată