— Aici? şopteşte Kâmarū.
Amari dă să răspundă, dar închide brusc gura. Mâzeli îmi strânge cu putere mâna. Pe pod, la doar câţiva metri în stânga noastră, se aude zgomot de paşi grei.
Amari şuieră un ordin:
— Începeţi!
Kâmarū şi Tahir se prind de mâini. O lumină verde-pal luceşte între palmele lor.
— Se ìfé inú mi …
Incantaţia încinge pământul de sub picioarele noastre. Paşii se apropie pe măsură ce ţărâna începe să vibreze. Mâzeli mă strânge de mână, iar eu îl ţin în braţe, în timp ce ne scufundăm.
Lespedea noastră dislocată alunecă în linişte în josul muntelui – un lift al naturii, apărut la comanda lui Kâmarū. Cu cât coborâm mai mult, cu atât ceaţa se ridică, lăsând să se vadă lumina verde care
răzbate din pământ.
— Ceruri!
Amari oftează uşurată când ne oprim, după ce am coborât jumătate de versant. Paşii soldatului se pierd deasupra noastră.
Suntem încă acoperiţi de stratul gros de ceaţă. Genunchii lui Tahir încep să tremure şi abia mai reuşeşte să stea în picioare. Kâmarū îşi lasă Secundul să se sprijine de proteza lui de fier.
Kâmarū îl bate uşor pe umeri.
— Stai liniştit! Mă descurc singur.
Pământicul face câţiva paşi în faţă. Pielea lui maronie străluceşte de transpiraţie. Intonează incantaţia în şoaptă, într-un ritm lent şi constant.
Pe măsură ce magia lui creşte, muntele din spatele nostru începe să se fărâmiţeze. Firişoare strălucitoare de pământ plutesc pe lângă
noi. Îmi înăbuş un ţipăt când Kâmarū păşeşte peste marginea versantului, dar firişoarele de pământ se adună laolaltă, formând o treaptă sub tălpile lui.
— Nu se poate…
Amari rămâne cu gura căscată când Kâmarū se mişcă iar. Păşeşte în aer. Firişoarele de pământ se contopesc sub tălpile lui de fiecare dată când înaintează. Colbul pluteşte în aer, aidoma unor frunze de nufăr alunecând pe apă. Încetul cu încetul, îşi croieşte drum prin falie, iar treptele plutitoare îl poartă spre partea cealaltă.
— Tu urmezi, zice Tahir, făcând-o pe Amari să pălească.
— Dar eu nu sunt Pământic, spune ea.
— Nu-i nevoie să fii. Folosim incantaţia.
Tahir începe să rostească incantaţia în spatele ei şi mâinile lui Amari încep să tremure. Testează magia, legănându-şi uşor piciorul peste muchia lespezii de pământ. Magia adună firişoarele strălucitoare.
— Ceruri, ajutaţi-mă! imploră Amari.
Pas cu pas, traversează prăpastia. Firişoarele strălucitoare de pământ se ridică să o susţină de fiecare dată când păşeşte.
Dakarai o urmează, cu braţele lipite de corp. Kenyon refuză să se uite în jos. După ce reuşeşte şi Jahi să traverseze, îl împing pe Mâzeli în faţă.
— Hai să mergem împreună! mă ofer.
Mă îndrept spre margine, dar picioarele lui Mâzeli parcă au prins rădăcini.
Îl trag după mine.
— Ce ţi-am spus adineauri? Îţi promit că n-o să păţeşti nimic.
Mâzeli înghite în sec şi îşi strânge pumnii, apropiindu-se de margine, în vârful picioarelor. Păşesc după el. Îmi sprijin palmele pe umerii lui. Păşim pe pământul plutitor.
— Aproape c-am ajuns…
Mă opresc brusc când fac greşeala de-a privi în jos. Încă îmi amintesc cum am căzut în hău, când doar magia lui Lekan m-a salvat.
Un schelet uriaş zace între bolovanii cu muchii tăioase şi cu vârfuri ascuţite. Insecte mici dau târcoale trupului în descompunere şi se hrănesc din el.
Recunosc coarnele acelea. Stomacul mi se întoarce pe dos.
Amintirea momentului în care Lekan a azvârlit de pe munte animalul de călărie al lui Inan îmi reînvie în minte.
Îmi iau avânt, ţinându-l mai strâns pe Mâzeli de umeri. Data trecută am fost neputincioasă.
N-o să îngădui să se repete.
— Slavă Oyei! exclamă Mâzeli.
