Mama Agba dă din cap şi explică:
— Un Mareic ar putea isca un tsunami doar cu o simplă mişcare de mână. O Clarvăzătoare în floarea vârstei ar putea să vadă prin orice punct din timp. Dar asumarea unei puteri mari cere şi mari sacrificii.
Mama Agba tace o clipă. Ochii ei zăbovesc asupra mea.
— Tu şi mama ta sunteţi cênteri acum, dar nu a trebuit să sacrifici pe cineva drag ţie pentru a primi o astfel de putere?
Gâtul mi se usucă. Îmi feresc privirea. Amintirile îmi ard spatele ca un fier înroşit în foc.
— Oarecum. Mi-am ucis tatăl pe pământurile sacre unde a avut loc ritualul.
Mama Agba oftează adânc şi strânge din buze. Îşi îndepărtează
mâna de pieptul lui Zélie. Fără atingerea ei, strălucirea aurie a tatuajelor pietrei-lunii se stinge.
— Dacă vreţi să creaţi un alt cênter, trebuie să fiţi dispuşi să faceţi un astfel de sacrificiu, spune Mama Agba. Numai o pierdere însemnată poate dărui puterea folosită pentru a crea cênteri în timpul solstiţiului.
— Şi dacă aş găsi o altă cale de-a folosi piatra-lunii ca să ne leg forţele vitale, fără să fie nevoie să ucidem un om drag nouă? întreabă
Zélie.
Mama Agba scutură din cap.
— Chiar dacă ai putea, legătura nu ar dura. O putere atât de volatilă ar mistui pe oricine ar atinge, iar să te legi de forţa vitală a altuia înseamnă să te legi de moartea lui.
Privirea Mamei Agba zăboveşte asupra lui Zélie. Îşi ia bastonul şi se ridică de pe scaunul ei.
— Voi sunteţi Mai-marii. Nu se cuvine să vă spun eu ce să faceţi.
Dar e bine să ţineţi seama că există arme atât de puternice, încât nu ar trebui folosite.
O tăcere grea se lasă asupra tuturor când Mama Agba iese din sala de consiliu.
În jurul mesei, toată lumea pare să-i cântărească vorbele. Se gândesc la preţul care trebuie plătit pentru a deveni cênter.
Dar explicaţia ei m-a ajutat să găsesc răspunsul nostru; avantajul nostru; pacea noastră. Noi avem puterea de-a câştiga acest război fără
să mai pierdem niciun suflet. Noi putem crea Orïsha pe care ne-o
dorim.
Mă adresez celor din sală:
— Ne-am dus la Chândomblé ca să câştigăm putere împotriva Nehandei, iar acum o avem. Am putea construi o întreagă armată de cênteri la fel de puternici ca mama mea. În faţa unei asemenea ameninţări, monarhia nu va avea altă soluţie decât să cedeze în faţa noastră.
Mă ridic de pe scaun. Îmi imaginez ce faţă o să facă fratele meu când îi voi dezvălui puterea pe care o avem la dispoziţie.
— Îngăduiţi-mi să mă duc în Lagos şi să mă întâlnesc cu Inan! Sunt sigură că pot negocia pacea în termenii noştri.
— Vrei să zici „în termenii tăi”, pufneşte Kenyon. Nu „ai noştri”.
Viitorul nostru nu va fi sigur decât când vom avea un maji pe tron.
Dar nimeni de la Palat nu va fi de acord cu asta.
Kenyon se ridică în picioare, lovind cu palmele în masă, şi continuă:
— Cu abilitatea lui Zélie, avem puterea care ne trebuie. A venit timpul să o folosim şi să cucerim Lagosul pentru totdeauna.
— Idiotule! izbucneşte Nâo. Va trebui să sacrificăm un om pe care îl iubim.
— Se vor pierde vieţi indiferent de abordarea pe care o vom alege, insistă Kenyon. Măcar aşa sacrificiile nu vor fi în zadar.
Vocea lui Kâmarū tremură de furie:
— Refuz să vărs sânge de maji! Dacă nu putem câştiga acest război ca maji, atunci merităm să-l pierdem.
Unul câte unul, capetele se răsucesc spre Zélie. Aşteaptă de la ea ultimul cuvânt. Prietena mea evită să mă privească în ochi.
Mă ridic de pe scaun şi îngenunchez în faţa lui Zélie.
— Nu cer decât o şansă de-a afla dacă pacea este o opţiune viabilă.
Ştiu că ai auzit când Inan le-a spus soldaţilor săi să nu atace. Ceruri!
Şi-a riscat viaţa pentru ca tu şi Mâzeli să scăpaţi!
Muşchii ei se încordează când o apuc de mână. Nu dau înapoi.
Îmi cobor vocea:
— Încă ţine la tine. Ştiu că şi tu ţii încă la el…
— Nu!
Îşi smulge mâna dintr-a mea şi strânge pumnii.
— Nu putem avea încredere în el. Nu putem avea încredere în niciunul dintre ei.
— Zélie…
— Când m-am alăturat acestei lupte, am cerut un singur lucru, mă
întrerupe ea: să-l ucid pe Inan.
Mijesc ochii şi răspund:
— E sânge din sângele meu. Ştii că n-aş îngădui niciodată aşa ceva.
