— Ei bine, ei sunt sânge din sângele meu, zice Zélie, desfăcând larg braţele şi gesticulând spre cei aflaţi în jurul mesei de piatră. Niciun maji nu va fi în siguranţă decât când fratele tău va muri.

Cuvintele ei mă dor. Au trecut doar câteva luni de când Zélie m-a luat de mână şi mi-a spus că fac parte din familia ei. M-a revendicat ca fiind sânge din sângele ei.

Îmi încrucişez braţele la piept şi ripostez:

— Dacă nu vrei să-i cruţi viaţa, atunci nu voi lupta de partea ta. Ai nevoie să fiu de partea ta. Sunt singurul cênter pe care îl ai.

— Putem crea şi noi unul, mă străfulgeră Na’imah din priviri.

Zélie clatină din cap.

— Nu, nu putem. Mama Agba are dreptate. E prea periculos.

Încercând să creăm legătura, sunt mai multe şanse să murim decât să

obţinem o putere egală cu a cênterilor. Nu merită să sacrificăm un om pe care-l iubim.

Mă priveşte drept în ochi, iar eu simt că între noi două apare o ruptură. Nu putem nega: nu avem acelaşi plan ca să câştigăm acest război.

Zélie se întoarce spre Mai-mari şi le vorbeşte:

— Nu avem nevoie de Amari. Nici măcar nu avem nevoie să

devenim cênteri. Ne-am dus la Chândomblé pentru a ne recupera pergamentele, iar acum le avem.

Zélie arată spre pergamentele adunate în colţul îndepărtat al sălii.

— Îi vom antrena pe maji până când vor fi suficient de puternici încât să-i înfrunte pe Nehanda şi pe titánii ei. Apoi, când va veni momentul potrivit, vom pune capăt acestui război în singurul mod pe care monarhia îl va respecta. Modul care-i va face pe strămoşii noştri mândri de noi.

— Aşa mai vii de-acasă! aplaudă Nâo, ridicându-se de pe scaun. Să

terminăm povestea aceasta în felul nostru: conduşi de Soldatul-Care-Aduce-Moartea!

Simt că totul se prăbuşeşte în jurul meu. Ceilalţi Mai-mari intervin, însufleţiţi de gândul viitoarei bătălii. Mă uit înmărmurită la Zélie. Ştiu că-mi simte privirea, dar mă ignoră.

Copleşită, ies din încăpere. Sunt incapabilă să mai suport imaginea asta. Ies în fugă din primul turn. Mă opresc abia când dau de aerul rece al nopţii.

Orïsha înainte de toate, îmi susură în ureche vocea tatei, amintindu-mi ce trebuie să fac. Nu mai pot aştepta la nesfârşit ca Zélie şi rebelii Iyika să asculte de glasul raţiunii. Indiferent ce se întâmplă, ei luptă doar pentru maji. Eu trebuie să lupt pentru regat.

— Orïsha înainte de toate, şoptesc, strângând pumnii.

Dacă Mai-marii nu-mi susţin planul pentru a câştigă războiul, va trebui să mă descurc de una singură.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI PATRU

ZÉLIE

Dangătele pătrunzătoare ale clopotelor îmi răsună în urechi, trezindu-mă. Deşi am petrecut puţin timp la adăpostul munţilor ce protejează sanctuarul, deja am învăţat ce înseamnă fiecare ton al clopotelor. Sunetul grav celebrează sosirea noilor maji. O melodie scurtă şi veselă anunţă fiecare oră de masă. Dar acest sunet pătrunzător e o noutate – ne cheamă la antrenament.

Îmi ridic cu greu capul de pe perna cu imprimeuri colorate. O

fărâmă de lumină galbenă se iveşte la marginea balconului. Mormăi şi mă ascund la loc sub plapumă. Numai Mama Agba ar fi în stare să ne trezească înainte de răsăritul soarelui.

Mă apasă sentimentul de vinovăţie care mă chinuie de când ne-am întors din Chândomblé. Cum să apar în faţa Secerătorilor mei ştiind că nu sunt potrivită să-mi conduc clanul?

Au trecut zile întregi de-atunci, însă în mintea mea se derulează

fără oprire imaginea lui Mâzeli coborând în fugă pe treptele templului. I-am promis Secundului meu c-o să-l apăr. Că o să-l protejez cu preţul vieţii mele. Dar îndată ce l-am văzut pe Inan, mi-am încălcat făgăduiala, fiindcă voiam să mă răzbun. În clipa aceea, eram responsabilă pentru un singur Secerător. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi condus întregul clan?

În primul rând, sunt atât de puţini Secerători; Oya nu îi binecuvântează pe mulţi cu harul nostru. Dacă vrem să câştigăm războiul şi să reconstruim ce ne-a răpit monarhia, nu ne permitem să

pierdem nici măcar unul de-ai noştri. Au nevoie de un Mai-mare în care să poată avea încredere.

La uşa mea se aude un ciocănit uşor. Ridic capul. Mă aştept să văd urechile mari ale lui Mâzeli.

— Mama Agba?

Zâmbesc. Poartă o robă argintie. Faldurile încreţite alunecă în urma ei când păşeşte în cameră. Parcă ar purta o briză printre cutele mătăsii.

Înainte de Raid, Mai-marii clanului purtau astfel de mantii pentru a marca statutul lor foarte respectat. Purtarea unei asemenea robe inspira acelaşi respect precum turbanul specific Mai-marilor clanului.

— E kàárò ìyáawa.

Cobor cu greu din pat şi îngenunchez în faţa ei, în ciuda faptului că mă ard coapsele. Când nasul meu atinge pământul, mă gândesc că

ar fi trebuit să fac gestul acesta mult mai des. S-ar cuveni să ne înclinăm cu toţii în prezenţa ei.

În calitate de fost Mai-mare al clanului, Mama Agba merită să fie elogiată. Toţi ar fi trebuit s-o venereze. În schimb, a petrecut ani buni ascunzându-şi identitatea. A purtat doar caftane în culori şterse şi a cusut haine frumoase pentru nobili, până când degetele îi sângerau.

— Ridică-te, copila mea!

Mama Agba îşi ţuguie buzele, dar ochii ei de culoare mahonului se umplu de emoţie. Mă cuprinde într-o îmbrăţişare plină de afecţiune.

Judecând după aroma de cuişoare şi de condimente súyâ ce emană

din mătăsurile ei, ghicesc că a robotit ore întregi în bucătărie.

— Am vrut să-ţi vorbesc înainte de primul tău antrenament.

Scoate din sacul ei un colier impresionant, din metal. Bijuteria spectaculoasă e menită să acopere în întregime gâtul purtătorului şi are o bază care acoperă claviculele.

Ating bijuteria.

— E minunată! spun cu respiraţia întretăiată.

Zeci de plăcuţe triunghiulare îmbinate cu grijă alcătuiesc colierul.

E o combinaţie unică între abilităţile de cusătoreasă ale Mamei Agba şi cele de lucrător în metal ale lui Tahir.