— Pentru că cineva m-a înjunghiat pe la spate, îi răspund. Dacă îl văd, vreau să-i întorc favoarea.
Zâmbetul dispare de pe buzele lui Mâzeli, topindu-se într-o expresie severă. Se trage de-o ureche şi pleacă privirea în pământ.
— Îmi cer iertare. N-am omorât pe nimeni, niciodată.
— De ce îţi ceri scuze pentru asta?
Mâzeli oftează. Îşi scarpină ceafa.
— Pentru că, dacă aş fi făcut-o, acum ţi-aş putea fi de ajutor. Nu mi-ar mai fi atât de frică.
Iau bastonul şi mi-l prind la brâu.
Încerc să-l consolez:
— E în regulă să-ţi fie frică. Tuturor le e frică. Eu, una, sunt îngrozită.
Secundul meu mă priveşte atent, cu ochii lui căprui şi mari, de parcă i-aş îndruga baliverne.
— Dar tu eşti Soldatul-Care-Aduce-Moartea.
— Jagunjagun e un mit, îi spun. Însă ceea ce urmează să facem noi
– tu şi cu mine – e real.
Îmi stă alături, în poziţie de drepţi. E mult mai înalt decât mine, îmi sprijin palmele pe umerii lui.
— Să stai aproape de mine! N-o să îngădui să fii vătămat.
Zâmbetul lui Mâzeli îi luminează chipul rotund ca o sferă. Deşi cuvintele mele nu-i îndepărtează umbra de teamă, umerii i se destind. Oftează adânc.
Ne îndreptăm spre ceilalţi.
— Dar să ştii că, într-o zi, eu te voi apăra pe tine.
Zâmbesc când îl văd atât de hotărât. Îl trag, în joacă, de urechile lui mari şi îi zic:
— Abia aştept.
Ne oprim şi aşteptăm în spatele lui Nâo. Fata îşi răsuceşte încheieturile mâinilor şi îşi înclină capul într-o parte. Lagbara pe care o are tatuată i se întinde pe toată lungimea gâtului.
Khani ridică dintr-o sprânceană şi comentează:
— Chiar trebuie să te dai în spectacol?
Nâo zâmbeşte larg şi sărută obrazul pistruiat al iubitei sale.
— Nu te preface că nu-ţi place să mă priveşti!
Nimeni nu mai scoate o vorbă în când Nâo închide ochii şi îşi desface larg braţele.
— Omi, tutù, omi mí. Omí wá bá mi …
Pe cefele noastre încep să adie rafale de aer rece precum sărutul iernii. Aerul îmi cuprinde umerii şi îmi coboară pe piept. Umezeala devine tot mai rece şi se întinde.
În câteva secunde, stratul subţire de ceaţă care ne înconjoară se condensează într-un nor dens şi alb. Îmi electrizează toate firicele de păr de pe ceafă, apoi se face una cu noaptea întunecată.
— Încet şi cu răbdare! o instruieşte Amari. Trebuie să pară firesc.
Nâo ridică mâinile şi dirijează pătura de ceaţă spre est, întinzând zidul alb dincolo de versantul muntelui şi de pod. Mă uit cum norul alb îi înghite pe inamicii noştri. După ce ceaţa a ajuns suficient de departe, Amari mă strânge de umăr şi-mi zice:
— La treabă!
Timpul pare că se târăşte. Abia dacă mai respir. Încerc să nu scot niciun sunet. Ceaţa este atât de deasă, încât nu putem zări nici măcar la câţiva centimetri în faţă.
O flacără mică arde în palma lui Kenyon şi ne luminează calea.
Suntem opt. Kâmarū şi Tahir merg în faţă, iar Jahi, Dakarai şi Amari sunt în spate.
— Eşti bine? îl întreb în şoaptă pe Mâzeli.
Dă din cap, dar ţine pumnii strânşi pe lângă corp. Ochii îi fug
încoace şi-ncolo, de parcă în orice moment ne-ar putea ataca vreun soldat.
Ca să nu-şi piardă calmul, încerc să mă prefac că nu tresar ori de câte ori o frunză se aşterne pe pământ sau o creangă trosneşte deasupra noastră. Jahi murmură o incantaţie. Începe să manipuleze vântul la picioarele noastre, creând un vid care ne ajută să păşim neauziţi.
