O ceaţă roz învăluie capul gheparnarei. Animalul meu de călărie se opreşte brusc. Sunt nevoită să-mi încordez picioarele ca să nu zbor de pe spatele ei.
— Pentru numele lui Oxosi, fii atentă! spune Na’imah, apoi îi face semn gheparnarei sale să se alăture grupului.
Obrajii îmi ard. Descalec şi mă îndrept spre ei.
— Ce se întâmplă?
Dakarai ridică o mână. Buclele lui bogate i s-au lipit de frunte din cauza transpiraţiei.
Ne anunţă:
— Trebuie să ne oprim. Am o viziune.
Nimeni nu scoate vreun sunet. Ne adunăm în jurul lui Dakarai. De obicei, e dezbrăcat până la brâu; acum, în armura argintie care îi acoperă corpul masiv, nu pare să se simtă în largul lui.
— Faceţi-mi loc!
Îşi schimbă poziţia. Încearcă să se izoleze de restul lumii întorcându-se cu faţa spre un copac.
— Mă pricep mult mai bine să văd trecutul decât prezentul. Nu mă
pot concentra dacă staţi toţi cu ochii pe mine.
Majii îi întorc spatele. Fac acelaşi lucru, dar când Dakarai începe să
rostească incantaţia, nu mă pot abţine să mă uit peste umăr.
Picături de transpiraţie se adună pe sprâncenele Clarvăzătorului, pe măsură ce îşi invocă magia. Strălucirea argintie a ashêului se împrăştie în jurul mâinilor sale. O fereastră mistică de stele prinde contur între palmele lui.
Spre deosebire de viziunea despre viitor a Mamei Agba, cea conjurată de Dakarai nu arată un fragment precis de timp. În schimb, în fereastra lui văd imagini translucide, care se derulează în secvenţe scurte.
— Ní sísẹ̀ntèlé …
Clarvăzătorul îşi mişcă mâinile ca pe un sextant, căutând calea spre nord. Verdele bogat al junglei Funmilayo păleşte, văzut prin covorul de stele conjurat de Dakarai.
Fuioare dese de ceaţă plutesc printre copacii verzi ca smaraldul.
Când imaginea din fereastră zugrăveşte templul Chândomblé, contururile sunt atât de neclare, că-mi este aproape imposibil să
disting podul nou construit.
— Poţi face aşa încât viziunea să fie mai clară? îl întreb.
Mă apropii de el şi mijesc ochii, încercând să disting soldaţii aflaţi pe câmpul de luptă.
— Pot să încerc, dar cu cât mă aflu mai departe de un anumit loc, cu atât mai slabă e imaginea pe care o obţin.
O lumină argintie cuprinde mâinile lui Dakarai în momentul în care el conjură mai mult ashê în palmele lui. Datorită adaosului de energie, imaginea începe să se cristalizeze, punându-ne în faţa ochilor ceea ce ne aşteaptă.
— La naiba! exclamă Zélie când vede podul de fier ridicat în locul celui vechi.
Acesta leagă versantul de sud al muntelui nostru de muntele pe care se înalţă templul sacru Chândomblé.
Peste douăzeci de soldaţi stau de pază la un cap al podului; mai bine de jumătate dintre ei sunt titáni. Încep să mă gândesc la tactici de luptă, dar toate se năruie în momentul în care recunosc silueta micuţă a generalului. Stă afară, la intrarea în Chândomblé.
Rostesc numele lui Zélie.
— Ştiu, îmi răspunde.
Chiar şi sub masca aurie, e imposibil să nu recunosc trăsăturile ascuţite ale Mamei. Ştiam că drumurile noastre aveau să se încrucişeze din nou. Dar nu m-am gândit că se va întâmpla atât de curând.
Dacă ea se află aici, sunt şanse ca şi Inan să fie pe-aproape.
— Mai poţi vedea pe altcineva? îl întreb.
Dakarai încearcă să-şi extindă viziunea, dar nu mai apare nimic în câmpul său celest.
Scutură din cap.
— Nu. Îmi pare rău. Dar, dacă sunt atâţia titáni lângă pod, înseamnă că tot templul e înconjurat de soldaţi.
Kenyon trece ca vântul pe lângă noi, punându-şi pe cap coiful vopsit în roşu. Ne zice:
— Şi atunci, ce mai aşteptăm? Nu-mi pasă cât de mulţi sunt. O să-i fac scrum pe toţi.
Alerg după el şi îi zic:
