Ojore se repede să mă sprijine când vede că mă încovoiez. Dau aprobator din cap, în chip de răspuns. Nu contează că mă aflu în acest templu, care amplifică puterile magice; tot nu pot intra în scena de vis.

— Rămâi aici! îmi ordonă Ojore. Mă duc după ceilalţi.

Strâng la piept moneda mea de aramă. El fuge să-i aducă pe mama şi pe Jokôye. Când dispare după colţ, mă uit din nou spre scări.

Ignor vocile mele lăuntrice, care îmi strigă să mă opresc. Alerg după sufletul cu aromă cu sare de mare al lui Zélie.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI UNU

ZÉLIE

— Zélie!

Toţi muşchii mi se încordează când aud vocea lui Inan.

Mă uit în urmă şi îl văd în coridor. O dâră stacojie de sânge i se scurge de la o tâmplă până la bărbie.

Platoşa îi e înnegrită de arsura exploziei. Se clatină şi îşi aruncă

armura pe jos. Vocea lui răguşită îmi zgârie auzul:

— Nu vreau decât să vorbim.

Aceste cinci cuvinte sunt suficiente ca să mă pierd cu firea.

Degetele mele strâng bastonul. Văd alb în faţa ochilor când îl atac.

Templul se estompează. Văd doar ochii chihlimbarii ai lui Inan.

Strigătele care ne înconjoară amuţesc în vuietul minciunilor sale. Din cauza lui am cicatrici. Din cauza lui, Baba nu mai e în viaţă.

— Nu vreau să lupt, îmi spune.

Ridică mâinile, în semn de capitulare.

Îmi dezvelesc dinţii şi mă arunc înainte, cu un strigăt:

— Atunci, rămâi pe loc şi mori!

Cu un clinchet, bastonul meu se ciocneşte de metalul sabiei sale.

Sunetul ăsta atât de cunoscut reverberează prin toate celulele pielii mele, îmboldindu-mă să lovesc din nou.

Corpul mi se mişcă parcă de la sine. Amintirea sângelui lui Baba îmi mistuie fiecare gând. Cu toate acestea, în loviturile mele simt ecoul atingerii lui Inan. Respiraţia lui. Sărutul lui.

— Zélie, te rog! strigă el. Încă ne dorim aceleaşi lucruri! Putem pune capăt acestei lupte!

Când bastonul meu îi izbeşte din nou sabia, îmi amintesc de Orïsha cea din închipuirea noastră. Îmi amintesc de regatul pe care plănuiam să-l cârmuim împreună.

Îi ţintesc gâtul. Inan ridică sabia doar pentru a se apăra. Nu-mi dau seama dacă e prea rănit ca să lupte sau dacă nu poate ataca din cauză

că mă are pe mine în faţă.

În ciuda ezitării lui, mă agăţ de furia care mă stăpâneşte şi-mi aţâţă

focul. Trebuie să plătească pentru ce-a făcut. Din cauza lui există

titáni şi cênteri.

Îmi las toată greutatea pe un picior. Răsucesc mâna lui Inan şi reuşesc să-i iau sabia. Înainte ca el să reacţioneze, scot lamele ascunse în baston. Lancea mea îi străpunge coasta.

Inan ţipă de durere şi se loveşte de perete. Sânge roşu-aprins i se scurge printre degete, picurând pe podea.

Acum e şansa mea!

Nările îmi freamătă. Îmi înfig genunchiul în vintrele lui. Icneşte şi cade la pământ. Simt cum tensiunea îmi apasă tot mai mult pieptul. Îl imobilizez.

— Zélie, te rog…

Magia îmi pişcă pielea, însă o ignor. Potrivesc lama din baston deasupra inimii lui. Nu vreau să-mi folosesc puterile pentru aşa ceva.

Vreau să simt cum îşi dă ultima suflare.

— Îmi pare rău! bâiguie Inan.

Sângele lui cald mi se prelinge pe piele. Am un nod în gât. Acum câteva luni, pe mâinile mele se scurgea sângele lui Baba, nu al lui.

— Mie nu îmi pare rău.

Spun asta pentru că-mi doresc să fie adevărat. Pentru că, atunci când Inan nu va mai fi, cicatricile mele nu mă vor mai durea. Moartea lui Baba va fi răzbunată.

Când Inan va fi mort, voi putea să respir din nou.

Voi fi liberă, în sfârşit…

— Jagunjagun!

Vocea lui Mâzeli opreşte timpul în loc.

Mă răsucesc spre el, rugându-mă să fie mai departe decât pare a fi.

Mâzeli coboară în viteză treptele. Buzele şi mâinile lui tremură.

Abia acum aud paşii ce răsună spatele meu. Mă întorc şi văd că un Amiral se năpusteşte asupra mea, cu sabia pregătită.

— Ojore, nu! urlă Inan.

Se opinteşte şi mă împinge deoparte. Scoate sabia. Mă pregătesc să