Kenyon se luminează la faţă:
— Dacă le-am putea obţine şi pe acelea, am avea un adevărat arsenal.
— Imaginaţi-vă câte leacuri conţin! exclamă Khani.
Zélie ridică o mână, atrăgând iarăşi atenţia tuturor.
— Putem pleca spre Chândomblé în seara asta. Monarhia e încă
ocupată să reconstruiască Lagosul. Ar putea fi momentul perfect să
ne strecurăm chiar pe sub nasul lor.
Toţi încep să pună la cale strategii. Ştiu că nimic din ce le-aş spune nu i-ar convinge să se răzgândească. Am crezut că, pentru a-i influenţa, e suficient să fac parte din rândurile Mai-marilor, dar încă
sunt lăsată pe dinafară.
— Nu-ţi face griji, îmi şopteşte Zélie. Nu spun că o încercare de a cădea la pace nu mai intră în discuţie. Dar hai să luăm pergamentele mai întâi. Avem nevoie de un avantaj în faţa mamei tale, în caz că nu reuşim să facem pace.
Dau din cap în semn de aprobare, dar când se îndepărtează, strâng din dinţi. Mă întreb dacă doar încearcă să mă împace sau dacă chiar crede propriile minciuni.
CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI
INAN
Când mă îndrept spre sala Consiliului de Război, simt o schimbare în atmosferă. Odată dejucate planurile rebelilor Iyika în Lagos, acum două săptămâni, fumul care înceţoşase orizontul oraşului meu începe, în sfârşit, să se risipească.
Soarele străluceşte din nou deasupra noastră. Eforturile noastre de a reconstrui totul dau roade. Sosesc căruţe pline cu alimente. Niciun sătean nu suferă de foame.
— Maiestate!
Soldaţii care stau de strajă la intrarea în sala Consiliului de Război mă salută când mă apropii. Dau să deschidă uşile mari, din lemn de stejar, dar îi opresc, fiindcă o zăresc pe Mama în capătul coridorului.
Le face semn gărzilor ei să plece şi coboară de una singură în beciurile palatului. Mă încrunt. Cobor după ea.
Merge de parcă nu vrea să fie văzută.
Încerc să păşesc astfel încât paşii mei să nu răsune prea tare pe treptele de piatră. Pivniţa palatului e un labirint vast, clădit din cărămidă, cu zeci de încăperi. Locul ăsta pare că păstrează toate amintirile întunecate din copilăria mea.
Tata obişnuia să ne aducă aici pe mine şi pe Amari, când eram copii. Ne obliga să ne luptăm unul cu celălalt. Încă îmi amintesc de ţipetele ei, când împingeam lucrurile prea departe.
Unde eşti? Ridic privirea. Aş vrea să mă pot conecta cu ea. Mama e convinsă că Amari colaborează cu Iyika, dar sora mea – cea pe care o ştiu eu – n-ar face asta.
Chiar dacă Zélie îşi doreşte să ardă Lagosul din temelii, oraşul acesta rămâne căminul lui Amari. Ar trebui să fie aici, alături de mine, nu singură în lume.
— Unde e restul de bani?
Mă opresc brusc când vocea răguşită răsună prin coridoarele reci ale pivniţei. Omul vorbeşte în Orïshană, cu un accent ciudat, de parcă nu e din ţinutul ăsta. Arunc o privire pe după colţ şi o văd pe
Mama. Stă lângă doi bărbaţi mascaţi, înveşmântaţi în negru. Una dintre măşti are desenat un zâmbet ca o linie şerpuitoare. Pielea celuilalt are culoarea nisipului.
L-am mai văzut undeva…
Mă străduiesc să-mi amintesc unde anume. Omul ăsta are ceva familiar. Ştiu că drumurile ni s-au mai încrucişat.
— Primiţi restul după ce terminaţi treaba, răspunde Mama, întinzându-le un săculeţ din catifea în care monedele zornăie.
Majacitele a fost eficient, dar e doar începutul. Rebelii Iyika încă îşi bagă nasul în planurile mele…
— Nu suntem singuri.
Încremenesc. Trei perechi de ochi se aţintesc asupra mea. Buzele Mamei se întredeschid de uimire. Mercenarii nici nu clipesc.
— Nemernicilor! se răsteşte la ei. Plecaţi-vă în faţa regelui vostru!
Mercenarul străin pufneşte drept răspuns şi numără monedele din săculeţ.
Fac un pas în faţă.
— Cum? Nu te pleci în faţa regilor din alte ţinuturi?
— Nu mă plec în faţa celor pe care-i pot ucide.
Mă măsoară din cap până-n picioare, apoi se întoarce spre Mama.
— E de-ajuns deocamdată. Vom ţine legătura.
Mă aştept să se îndrepte spre scări; în schimb, cei doi se fac nevăzuţi pe coridoarele întunecate ale pivniţei. Merg cu pas sigur, ca şi cum au mai traversat labirintul şi altă dată.
