încearcă, rând pe rând, să provoace o reacţie.

Însă când Zélie îmi atinge din nou degetele, strălucirea ca de cobalt mi se aprinde în piept. Îmi aşez degetele pe stern şi o simt: vibraţia magiei mele care se amplifică.

— Pot să-ţi văd ashêul, îmi zice Zélie. E un vârtej atât de puternic în jurul tău! Ai mai mult ashê decât ar putea stăpâni un singur om.

Mă priveşte cu atenţie. Vede ceva ce noi, ceilalţi, nu putem vedea.

— Cred că ai putea să absorbi magia din titáni. La fel ca mama ta!

— Cum?!

O privesc încruntată. Nu are sens deloc. Felul în care se mişcă

mama, felul în care îşi foloseşte magia… N-am reuşit niciodată să

stăpânesc o asemenea putere.

— Zélie, ai fost cu mine pe dealul acela, când m-ai ajutat să mă

antrenez. Magia mea nu funcţionează aşa.

— Putem fi sigure de asta? N-ai petrecut mult timp în preajma altor titáni.

Mă trage spre peretele care ne desparte de inamicii noştri şi mă

sileşte să desfac braţele.

— Când Nehanda ne-a atacat în timpul adunării, ceilalţi titáni Pământici erau în jurul ei. Le-a absorbit magia prin palmele ei.

Dau să-mi retrag mâna, dar mă opresc. Simt ceva dincolo de zid.

Tumultul magiei îmi cuprinde pieptul, stârnindu-mi fiori în tot corpul.

— Simţi? mă întreabă Zélie.

Nu ştiu ce să-i răspund. Când îmi lipesc palmele de peretele de stâncă, în urechile mele pulsează nişte bătăi de inimă distante.

Trei… patru… cinci… Număr ritmurile în gând. Cu cât mă

concentrez mai mult, cu atât răsună mai puternic.

— Încearcă! mă îndrumă Zélie, punându-şi mâinile pe spatele meu.

Lumina mi se aprinde în piept, pe urmă mi se revarsă din ochi.

Prinde viaţă, colorând lumea din faţa mea în nuanţe de albastru.

Trag adânc aer în piept şi mă concentrez asupra fiecărei bătăi de inimă pe care o simt dincolo de zid.

— Aşa! zice Zélie, cu glas scăzut. Văd cum magia creşte tot mai mult în tine.

Simt că pielea îmi ia foc. Din degetele mele scapără scântei albastre. Strâng din dinţi. Magia mea se învolburează.

— Încă puţin! mă încurajează ea. Răsfiră-ţi degetele!

O ascult. Mi se taie respiraţia când văd raze albastre de ashê pătrunzând prin pereţii lucioşi.

— Ceruri!

Fac un pas înapoi şi privesc încremenită magia care pătrunde prin palmele mele. Îmi pişcă pielea, dar e o senzaţie caldă. Aproape plăcută.

— Aşa ceva ar trebui să fie imposibil pentru orice maji sau titán!

spune Kâmarū, cuprins de uimire.

— Ei nu sunt titáni, explică Zélie. Oya a încercat să-mi arate asta în ìsípayá mea. Pot absorbi puterile titánilor care au acelaşi tip de magie ca al lor. Ei sunt mai degrabă nişte cênteri.

Zélie a născocit pe loc cuvântul ăsta.

Îmi dau seama de implicaţiile vorbelor ei.

— Ceruri! exclam. Dacă eu sunt ca Mama…

Zélie dă din cap.

— Exact! Dacă ai avea destui titáni Conectori lângă tine, ai putea s-o înfrângi, aşa cum ai înfrânt-o pe Ramaya!

Privesc magia din mâna mea. Pâlpâie ca o flacără.

Până acum, n-am ştiut cum o s-o înving pe Mama sau ce aş putea folosi în avantajul nostru, ca să pun capăt războiului. Dar acum, când am aflat că posed o astfel de abilitate, văd o posibilă cale spre victorie.

O cale spre tron. De fapt, n-am avut niciodată nevoie nici de o armată, nici de maji.

Am nevoie doar de propriul meu dar.

Strâng pumnul şi mă uit din nou la zid, imaginându-mi armata

aflată de cealaltă parte. Încerc să vizualizez următoarea lor mişcare, să-mi imaginez cum să le contracarez atacurile.

— Poţi să despici din nou zidul? o întreb pe Zélie, iar ea încuviinţează. Toată lumea să adune pergamente! Am un plan nou.

— Sunteţi pregătiţi cu toţii? strig, iar ceilalţi încuviinţează.

Zélie îşi ocupă locul la perete. Facem ultimele pregătiri. Kenyon vine lângă ea.

O să ieşi de aici. Răsuflu cu putere, strângând şi desfăcând pumnii.