Scutur din cap.

Până aici ne-a fost.

— Mâzeli, te simţi bine?

Secundul meu stă încremenit în faţa locului în care s-a despicat stânca, adineauri. Antebraţul retezat şi însângerat al soldatului zace pe jos.

Îi şterg stropii de sânge de pe obraz şi îl răsucesc cu faţa spre mine.

— Nu-ţi face griji! O să găsesc o cale de-a ieşi de aici. Promit! Ating peretele rece ca metalul. Temperatura scade pe măsură ce magia mea se risipeşte. Îmi răsfir degetele pe stâncă şi simt furnicături – aceeaşi senzaţie care îmi cutreiera pielea când mă atingea Inan.

— L-aţi auzit pe Inan? întreabă Amari, iar vocea i se frânge. Le-a spus să nu atace…

— Nenorocitul ăla a dat buzna aici cu jumătate de armată! se răsteşte Kenyon. N-a venit să facă pace!

— Tăceri cu toţii! izbucneşte Mâzeli.

Deşi mâinile încă îi tremură, stă neclintit în picioare.

— Am izbutit să ajungem până aici, adaugă el. Vom găsi o cale să

ieşim. Dar trebuie să rămânem uniţi şi să adunăm pergamentele!

Se uită de jur-împrejurul bibliotecii sacre. Îl imităm. Ultima dată

când am fost aici, m-am trezit săltată pe umărul lui Tzain. Asaltul magiei proaspăt trezite în mine îmi înăbuşise simţurile. Atunci am crezut că pereţii ăştia sunt suflaţi cu aur. De fapt, au fost acoperiţi cu o substanţă reflectorizantă, pe care n-am mai văzut-o niciodată.

Luminează încăperea cu o lucire portocalie şi blândă, ca şi cum culorile unui apus au fost topite şi turnate într-o piatră lucioasă ca sticla.

— Dacă tatăl meu ar putea vedea asta…

Kâmarū fluieră încet, aşezându-se pe jos. Suntem înconjuraţi de rafturi care ajung până la tavanul boltit. Toate sunt pline de suluri de pergament viu colorate.

Mâzeli cercetează cu atenţie dulapul cu baajiurile Secerătorilor. Îşi trece degetele peste locurile libere, altădată ocupate de pergamentele pe care mi le-a dăruit Lekan. Dar, chiar şi fără pergamentele care lipsesc, zeci de incantaţii încă umplu rafturile.

Cu ajutorul acestor pergamente, Iyika ar putea deveni o forţă de neoprit.

Amari îngenunchează alături de Pământic. Îngrijorarea îi încreţeşte fruntea. Privirea lui e pierdută în gol. Îşi apăsă cu mâna pieptul, care se ridică în ritmul respiraţiei îngreunate.

— Kâmarū, dacă aşteptăm să-ţi revii, ai putea pătrunde prin substanţa asta? Ai putea săpa un tunel prin care să ieşim?

Kâmarū scutură din cap.

— Pereţii ăştia nu sunt nici de pământ, nici de metal. N-am mai întâlnit aşa ceva.

Amari îşi trece degetele prin părul ei răvăşit. Se răsuceşte spre Dakarai.

— Poţi folosi aceeaşi incantaţie ca să găseşti o cale de-a ne scoate la intrarea principală?

— Cred că da. Dar va fi greu, fiindcă soldaţii…

— Nu-ţi face griji din cauza lor! îl întrerupe Amari. Toată lumea, puneţi în saci cât mai multe suluri de pergament! Kenyon, arde-le pe cele care rămân!

— Amari, nu se poate să faci asta! izbucnesc eu.

Clipesc apăsat. Ţiuitul din urechile mele devine tot mai puternic. E

de-ajuns s-o văd pe Amari, că tatuajele mele încep să vibreze. Scutur din cap. Mi se înceţoşează vederea.

— Acestea sunt incantaţii sacre, îi explic. Dacă le distrugem, istoria poporului nostru se va pierde în negura timpului!

Amari îmi întâmpină cuvintele înflăcărate cu o privire rece, tăioasă.

— Suntem în război, Zélie. Pergamentele astea sunt arme. Chiar te aştepţi c-o să îngădui ca incantaţiile sacre să cadă în mâinile monarhiei?

Vorbele ei mă ustură. Ştiu că are dreptate. În încăpere se lasă o tăcere solemnă. Privim sutele de suluri de pergament şi cumpănim în tăcere câte dintre ele vor trebui arse.

— Cum ştim pe care să le alegem? întreabă Mâzeli.

— Aveţi grijă să luaţi un număr egal de pergamente pentru fiecare clan, spune Amari. Nu contează cine e prezent aici; toţi majii au nevoie de arme.

Îşi dă jos de pe umăr sacul din piele şi se îndreaptă spre raftul cu pergamentele Conectorilor, dar se opreşte în loc când vede că nimeni nu se mişcă.

— Ce mai aşteptaţi? Să luăm sulurile şi să plecăm de aici!

Deşi unii nu sunt de acord cu ordinele ei, încrederea nestrămutată

a lui Amari aduce o fărâmă de calm în haosul ăsta. Unul câte unul, o urmăm. Ne umplem tolbele pe îndelete, de parcă trupele inamice nu ne-ar aştepta dincolo de zid.

Amari se apropie de mine şi îmi zice:

— Indiferent ce sentimente ai faţă de Inan, te rog, nu ţine seama de ele astăzi! Dacă nu o faci de dragul meu, fă-o măcar de dragul lui Mâzeli. Avem nevoie de toată atenţia ta ca să ne scoţi de-aici.

Strâng din dinţi şi mă îndepărtez de ea. Mă îndrept spre mijlocul sălii. Cum îndrăzneşte să-mi spună ce pot şi ce nu pot să fac?

N-are nicio importanţă că, fiind atât de aproape de Inan, inima mea se zbate ca aripile unui colibri în colivie. Când peretele de stâncă

se va despica iar, va trebui să-mi înfig lamele bastonului în pieptul lui. Nu am de ales.

— Zélie, trebuie să-mi promiţi!

Amari mă apucă de mână. La atingerea ei, încăperea începe să se învârtă cu mine. Mi se împleticesc picioarele. Întind mâna, ca să mă

sprijin de cel mai apropiat raft. Picături de transpiraţie mi se preling pe piele.

— Te simţi bine?

Încerc să fac semn că da, însă capul îmi zvâcneşte. Durerea îmi înmoaie genunchii. Mă prăbuşesc. În tatuajele mele pâlpâie o lumină