Zélie mă strânge în braţe. Mă mângâie pe spate, dar simt că
tremură.
Mă strânge de umeri.
— Nu te uita! Nu face nicio mişcare!
CAPITOLUL TREIZECI
ZÉLIE
Îmi croiesc drum spre locul unde se adună Mai-marii clanurilor.
Abia dacă-mi târăsc picioarele. Toate zilele care s-au scurs de la Ascensiune încoace s-au estompat, contopindu-se. Din pricina mulţimii de majii şi a divinerilor care au venit în sanctuar, de când am pierdut Lagosul, mi-e tot mai greu să merg dintr-un loc în altul.
Parcă sunt un somon care înoată împotriva curentului. Avem de hrănit peste două sute de guri – majoritatea, divineri încă lipsiţi de puteri. Raţiile scad pe măsură ce dormitoarele comune se aglomerează.
În fiecare zi sosesc alţi şi alţi oameni care povestesc despre atacurile monarhiei asupra majilor. Nu ştiu cum vom riposta. Mi se pare că pierdem neîncetat teren. Un teren pe care monarhia e lacomă
să-l cotropească.
Victoria care altădată părea la doar o luptă distanţă ne scapă
printre degete.
— Z., vii sau nu?
Nâo mă atinge uşor pe umăr, distrăgându-mi atenţia de la grijile mele.
Armura albastră a Mareicei luceşte în razele soarelui, iar braţul ei parcă sculptat etalează valurile tatuate de-a lungul pielii ca abanosul.
Ceilalţi Mai-mari stau în picioare, la umbra boltei acoperite de vrejuri, aflată la intrarea în cantină. Mă aşteaptă să merg în sala de consiliu. Par să-mi acorde mai multă atenţie acum, când Ramaya zace în infirmerie.
— Ne întâlnim acolo! îi strig lui Nâo.
Aroma chiftelelor moi şi pufoase din cartofi-dulci şi a celor de fasole, prăjite în ulei, se răspândeşte în toate holurile. Mă îndrept spre scările în spirală care urcă spre turnul Mai-marilor, înalt de unsprezece etaje. La fiecare nivel se află încăperile unui Mai-mare. E
singura structură de pe acest munte care a fost construită de primii Mai-marii ai clanurilor. Cărămizile sunt făurite din sticlă recuperată
din apele mării; îmi lasă impresia că dorm într-un palat. Mângâi în treacăt plantele care se împletesc într-o boltă, de-a lungul tavanului.
Ajung în camera cea nouă a lui Amari, la etajul cinci.
Plânsete înăbuşite răzbat prin uşa de obsidian. Cu greu mă
hotărăsc să bat la uşă. Plânsul se curmă imediat. Aud zgomotul surd al unor paşi care se apropie.
— Cine e? strigă Tzain.
— Eu sunt, îi răspund. Avem o întrunire a Mai-marilor.
Uşa se întredeschide. Tzain coboară vocea. Iese pe jumătate din cameră, ca să nu-l audă Amari.
— Pe unde ai umblat? şopteşte el. Are nevoie de tine.
Îl dau deoparte şi intru în camera lui Amari.
— Şi Secerătorii mei au avut nevoie de mine. Nu uita că ea singură
s-a băgat în încurcătura asta!
Privesc cu atenţie în jur. Încăperea e ca a mea. Are pardoseală din dale turcoaz. Spre exterior se deschide un balcon rotund, de unde se vede o cascadă.
— Fii înţelegătoare! spune Tzain. Niciun Vindecător nu vrea s-o ajute.
Ea stă dinaintea unei oglinzi crăpate. Are faţa umflată şi roşie de plâns. Vânătăi urâte îi brăzdează tâmplele şi maxilarul. Braţul drept îi atârnă într-o eşarfa improvizată, petrecută de-a curmezişul pieptului.
Se chinuie să deschidă o cutie de tablă plină cu pigment maro-deschis. Cu vârful degetelor, îşi aplică pigmentul peste răni, ca să le acopere.
— Ştii că un Vindecător ar rezolva asta, nu? îi spun.
— I-am rugat să mă ajute, îmi spune sec. După al cincilea refuz, am renunţat.
Fac ochii mari. Îmi feresc privirea, prefăcându-mă că mă uit foarte atentă la cada ei din alamă.
Vindecătorii ar trebui să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie, indiferent de propriile emoţii şi păreri.
În continuare, Amari se străduieşte să-şi acopere vânătăile, dar e neîndemânatică, fiindcă încearcă să-şi folosească mâna stângă. Aburii furiei mele încă nu s-au risipit de tot. Cu toate astea, o aşez pe scaun şi fac un efort s-o ajut.
