Trebuie să ataci prima, îmi zic în minte. Atacă prima, şi vei fi cu un pas mai aproape de a pune capăt acestui război şi de a stăpâni tronul.
— Regulile ìjà mímó sunt simple, răsună vocea Mamei Agba pe muntele cufundat în tăcere. Lupta se încheie prin acceptarea înfrângerii sau prin moarte. Dar nu ne permitem să-i pierdem, în mod necugetat, pe cei mai buni dintre noi.
Tace o clipă, uitându-se drept în ochii mei şi ai Ramayei.
— Fiţi curajoase, dar şi cumpătate! E limpede ce-am spus?
— Foarte limpede, zâmbeşte Ramaya.
Buclele ei flutură în vântul nopţii. Îşi trosneşte degetele.
Încerc să-mi fac curaj şi să menţin o aparenţă de cutezanţă. Mama Agba părăseşte lespedea de calcedonie.
Atacă, Amari! îmi ordon. Arată-le că se înşală!
— Începeţi! strigă Mama Agba.
— Ya èmí, ya ara!
Pielea mă ustură când o lumină albastră, intensă îmi învăluie tot braţul. Simt firul ashêului pătrunzând în ac.
Murmure de uimire se ridică din mulţime când mă reped înainte, cu braţul clocotind de magie. Mă lupt în felul majilor, dar când arunc cometa de ashê, Ramaya sare peste ea. Nu am ocazia să mai arunc una; îşi izbeşte palmele de capul meu. Scot un ţipăt. Văd numai puncte albe. Mă apucă de bucle şi mă trânteşte la pământ.
Întind repede palma către Ramaya şi încerc să rostesc din nou incantaţia:
— Ya èmí, ya…
Pumnul ei se izbeşte de falca mea.
— Nu suport să aud cuvinte în yoruba pe buzele tale! îmi şuieră.
Îmi apasă capul cu cealaltă mână şi îngenunchează.
— Hai să-ţi arăt cum ar trebui să sune o incantaţie adevărată! Iná a ti ara …
Întind mâna după sabie, dar metalul nu-i poate opri atacul. Un nor de culoarea cobaltului începe să freamăte în mâna ei, pârjolind-o pe-a mea. Norul îmi cuprinde mintea, de parcă un chibrit ar fi fost scăpărat în craniul meu. Ţipătul care îmi scapă de pe buze pare străin.
— Vedeţi? râde Ramaya maliţios, în timp ce mă zvârcolesc. Eu lovesc cu magie, iar titánul întinde mâna după sabia ei!
Durerea devine tot mai puternică. Parcă trece o eternitate până
când punctele albe dispar. În sfârşit, pot să-mi ridic privirea.
— Eşti gata să-ţi recunoşti înfrângerea?
Ramaya mă priveşte de la distanţă, zâmbind cu superioritate. Abia dacă-mi pot duce un gând până la capăt, iar ei nu i s-a mişcat niciun fir de păr.
Privirea din ochii ei spune totul. Nu îşi doreşte să rămână Mai-marele clanului. Nu vrea doar să-mi recunosc înfrângerea. Vrea să
vadă cum mă târăsc.
Atacă, Amari!
Broboane de sudoare îmi umezesc tâmplele. Încerc să mă proptesc în genunchi. Deşi îmi tremură şi mâinile, şi picioarele, strâng din dinţi şi mă ridic. Inima îmi bubuie în piept. Pielea începe să mi se încingă. Mănunchiuri de scântei albastre îmi scapără în vârful degetelor. Lansez următorul atac.
— Ya èmí, ya ara!
Mă năpustesc, cu braţul întins înainte. Mâinile îmi sunt atât de aproape de gâtul Ramayei, încât îi simt respiraţia. Dar apoi se răsuceşte într-o parte.
— Ya èmí, ya ara! încerc din nou, dar se fereşte.
În acelaşi timp, pumnul ei mă loveşte din nou în obraz. Falca îmi arde. Mă prăbuşesc la pământ.
Ramaya râde. O nouă incantaţie i se rostogoleşte de pe buze:
— Idá a ti okàn …
De data asta, flăcările ei cu scăpărări de albastru-cobalt mă lovesc direct în piept. În câteva secunde, sunt doborâtă la pământ. Mă
zvârcolesc din cauza durerii ascuţite ce mă străpunge.
Simt ca şi cum corpul mi-e zdrobit între doi berbeci de luptă; de parcă unghiile îmi sunt smulse din carne. Nu pot să respir. Sunt copleşită de agonia pe care mi-o provoacă Ramaya. Nici măcar nu pot să ţip.
— Ridică-te, Amari! strigă Tzain din depărtare, dar îi aud vocea ca prin vis.
Abia dacă pot percepe sunetele, din cauza durerii orbitoare.
Ramaya face un pas în spate, privind tortura pe care mi-o pricinuieşte. Nu simte nevoia să sfârşească lupta.
