— Dar eu nu sunt Pământic, spune ea.

— Nu-i nevoie să fii. Folosim incantaţia.

Tahir începe să rostească incantaţia în spatele ei şi mâinile lui Amari încep să tremure. Testează magia, legănându-şi uşor piciorul peste muchia lespezii de pământ. Magia adună firişoarele strălucitoare.

— Ceruri, ajutaţi-mă! imploră Amari.

Pas cu pas, traversează prăpastia. Firişoarele strălucitoare de pământ se ridică să o susţină de fiecare dată când păşeşte.

Dakarai o urmează, cu braţele lipite de corp. Kenyon refuză să se uite în jos. După ce reuşeşte şi Jahi să traverseze, îl împing pe Mâzeli în faţă.

— Hai să mergem împreună! mă ofer.

Mă îndrept spre margine, dar picioarele lui Mâzeli parcă au prins rădăcini.

Îl trag după mine.

— Ce ţi-am spus adineauri? Îţi promit că n-o să păţeşti nimic.

Mâzeli înghite în sec şi îşi strânge pumnii, apropiindu-se de margine, în vârful picioarelor. Păşesc după el. Îmi sprijin palmele pe umerii lui. Păşim pe pământul plutitor.

— Aproape c-am ajuns…

Mă opresc brusc când fac greşeala de-a privi în jos. Încă îmi amintesc cum am căzut în hău, când doar magia lui Lekan m-a salvat.

Un schelet uriaş zace între bolovanii cu muchii tăioase şi cu vârfuri ascuţite. Insecte mici dau târcoale trupului în descompunere şi se hrănesc din el.

Recunosc coarnele acelea. Stomacul mi se întoarce pe dos.

Amintirea momentului în care Lekan a azvârlit de pe munte animalul de călărie al lui Inan îmi reînvie în minte.

Îmi iau avânt, ţinându-l mai strâns pe Mâzeli de umeri. Data trecută am fost neputincioasă.

N-o să îngădui să se repete.

— Slavă Oyei! exclamă Mâzeli.

Se trânteşte pe versantul celuilalt munte. Recunoscător, sărută un smoc de muşchi de copac. În spatele lui, Tahir cade în genunchi. Se căzneşte să-şi stăpânească tremurul membrelor.

— Îmi pare rău! gâfâie el. Mă pricep mai bine să lucrez cu metalul.

— Te-ai descurcat grozav, îi zice Kâmarū şi îl ajută să se ridice. Nu ai niciun motiv să-ţi ceri scuze.

— Când poţi, traversează pe partea cealaltă, îl instruieşte Amari.

Dacă se întâmplă ceva şi trupele încearcă să treacă podul, trebuie să-l distrugi.

Tahir rămâne cu gura căscată de uimire. Se uită în sus, studiind din ochi podul de fier.

— Şi dacă nu vă întoarceţi până atunci?

— Nu contează, spune Amari. Dacă titánii îi prind pe ceilalţi, s-ar putea să găsească sanctuarul. Trebuie să-l protejăm cu orice preţ.

Deşi nehotărât, Tahir dă din cap şi face o plecăciune, în semn de respect. Kâmarū ciocneşte pumnul cu el, schiţând un gest victorios.

Apoi se întoarce către munte şi rosteşte o altă incantaţie:

— O ṣubú lulẹ̀. O ṣubú lulẹ̀…

În vârful degetelor i se aprinde o strălucire verde. Îşi apasă palmele pe stânca aspră. Icnesc de uimire când magia lui Kâmarū începe să

macine muntele. Pământicul împinge mai tare, până când începe să

apară un tunel suficient de mare încât să intrăm în el. Amari îmi dă

un ghiont. Păşesc în spatele lui Kâmarū. Ne facem nevăzuţi în întuneric.

Chiar şi cu ajutorul magiei lui Kâmarū, să sapi un tunel prin munte e o muncă trudnică şi neîntreruptă. Ceilalţi rămân în urmă, preferând să înainteze cu paşi mai mici. În ciuda tentaţiei de a le urma exemplul, mă trezesc că ajung lângă Kâmarū. Felul în care lucrează

inspiră linişte interioară. Îl privesc şi aproape că uit de gărzile aflate deasupra capetelor noastre.

— Oare chiar ai nevoie să intri în templu? îl întreb.

Kâmarū mă priveşte şi sprâncenele stufoase i se arcuiesc de mirare.

— Stăpâneşti deja atâtea incantaţii…

Gesticulez spre mâinile lui, care luminează. Privesc cum piatra muntelui se face fărâme, de parc-ar fi nisip.

— Tatăl meu a fost Mai-marele clanului nostru, îmi răspunde Kâmarū. Şi-a dorit să-i calc pe urme. Când am împlinit doisprezece ani, mă antrena de ani întregi.

Zâmbesc când mi-l închipui: un Kâmarū de-o şchioapă, fără pletele dese şi fără inelul de argint din nară. E uşor să mi-l imaginez antrenându-se la nesfârşit, zi şi noapte, îndrumat de tatăl lui.

— Îţi mai aminteşti ce te-a învăţat? îl întreb. Chiar şi după atâta timp?

— După Raid, doar atât mi-a mai rămas de la el: să repet aceste incantaţii.

Simt că mi se rupe sufletul. În închipuirea mea, Kâmarū şopteşte incantaţiile, dar tatăl pe care îl iubeşte nu mai e. Şi nici magia care ar fi trebuit să-i curgă prin vene.

— Tatăl tău ar fi foarte mândru de tine, îl asigur. Este mândru de tine.

Privirea lui Kâmarū se îmblânzeşte.

— Îmi place să cred acelaşi lucru.

Ne continuăm drumul. Mă gândesc la Mai-mari şi la maji, la cum erau vieţile lor înainte de Raid. Mâzeli mi-a povestit că monarhia i-a răpit părinţii, iar sora lui, Arunima, a pierit de inimă rea.