— Ultima dată când am înfruntat-o pe Nehanda, a prăbuşit un dom peste noi. S-ar putea să nu fim destul de puternici ca să-i

înfrângem.

— Vorbeşte în numele tău! se răsteşte Kenyon. Eu nu sunt mai slab decât un titán.

Îl apuc de umăr şi-l silesc să stea pe loc.

— Cu siguranţă, nu eşti mai puternic decât mama mea! Pe deasupra, ştiu că ne apropiem de ei. Nu e bine să le atragem atenţia că suntem aici.

— În cazul ăsta, ce propui, Prinţesă?

Toate privirile se opresc asupra mea. Ezit. E prima dată când aşteaptă un răspuns de la mine. Poate că asta e şansa pe care o aştept.

Dacă o folosesc cu înţelepciune, le voi dovedi rebelilor că pot să

aibă încredere în mine şi, în acelaşi timp, voi reuşi să reduc la maximum numărul de victime. În plus, dacă Inan e acolo, e posibil să

pot vorbi cu el numai dacă intru în templu.

— Sunt soldaţi pe pod, mormăi în barbă. Mai mult ca sigur, au pus soldaţi şi în jurul templului…

Îngenunchez şi încep să desenez în ţărână.

— Am o idee, le spun.

Kenyon mă priveşte plin de curiozitate.

— Una bună?

— Pur şi simplu o idee.

Arzătorul oftează din greu, dar, fiindcă nu avem nicio altă variantă, se apropie de mine.

— Bine, Prinţesă. Hai s-o auzim!

CAPITOLUL TREIZECI ŞI PATRU

ZÉLIE

Îmi trec degetul peste cicatricile care-mi brăzdează încheietura mâinii. Aşteptăm ca toată lumea să-şi ocupe locul. Ca să punem în aplicare planul lui Amari, e nevoie de o echipă dibace şi care să

reacţioneze cu iuţeală. Mai puţin de jumătate dintre noi pot parcurge drumul acela. În vreme ce toată lumea se pregăteşte de plecare, am un singur gând: pe munte sunt zeci de soldaţi. Unul dintre ei ar putea fi Inan.

Oya, dă-mi putere! Cuvintele rugăciunii mi se desprind de pe buze ca un suspin. Strâng cu putere între degete pielea tare a hăţurilor lui Nailah. Încerc să-mi amintesc cum a fost când am încercat să-l sugrum pe Inan, dar nu reuşesc. Nu îl simt. Faptul că sunt atât de aproape de templu face să fie nespus de greu să nu trăiesc în trecut, să uit zilele când Inan mă hăituia, iar eu fugeam de el. Folosind conexiunea pe care o avem unul cu celălalt, altădată îi simţeam prezenţa. Era ca mirosul ce anunţă o ploaie de primăvară.

Acum nu mai simt nimic.

— Mai-mare Zélie!

Tahir, Faurul nostru cel mai puternic, mă strigă din depărtare.

Albinismul i-a hărăzit ochi căprui-deschis şi piele cu străluciri ca de perlă. Trăsăturile acestea îl fac să iasă în evidenţă.

Deşi are doar paisprezece ani, talentul extraordinar al lui Tahir l-a ajutat să devină Secundul lui Kâmarū. Lui şi Mamei Agba le datorează

rebelii Iyika faptul că au armuri uimitoare.

— Înainte să pleci…

Extinde bastonul meu, scoţând la iveală forma lui îmbunătăţită. În locul fierului uzat şi mătuit, metalul finisat are acum acelaşi purpuriu-închis al armurii mele de Secerător.

— E minunat, îi şoptesc. Şi ai putut să-i faci vreo modificare?

Tahir dă din cap şi apăsă un buton aflat pe mijlocul bastonului. Sar în spate când din fiecare capăt ţâşnesc lame zimţate, străpungând aerul ca nişte pumnale.

— Eşti un geniu! îl laud pe Tahir.

Răsucesc bastonul şi mă minunez de abilităţile Faurului.

Tahir zâmbeşte fericit şi îşi îndreaptă ochelarii de protecţie proptiţi pe frunte.

— E o onoare să te ajut, Mai-mare Zélie! O spun cu mâna pe inimă!

Apăs cu degetul mare akofena gravată pe baston. Încerc să extrag putere din aceste tăişuri ale războiului. Înfig un capăt al bastonului în pământ şi îmi imaginez cum m-aş simţi dac-aş împlânta lamele ascuţite în inima lui Inan.

Mâzeli se apropie din spate şi zice:

— Tu eşti Soldatul-Care-Aduce-Moartea. Pentru numele Oyei, de ce ai nevoie de chestia aia?

— Pentru că cineva m-a înjunghiat pe la spate, îi răspund. Dacă îl văd, vreau să-i întorc favoarea.

Zâmbetul dispare de pe buzele lui Mâzeli, topindu-se într-o expresie severă. Se trage de-o ureche şi pleacă privirea în pământ.

— Îmi cer iertare. N-am omorât pe nimeni, niciodată.

— De ce îţi ceri scuze pentru asta?

Mâzeli oftează. Îşi scarpină ceafa.

— Pentru că, dacă aş fi făcut-o, acum ţi-aş putea fi de ajutor. Nu mi-ar mai fi atât de frică.

Iau bastonul şi mi-l prind la brâu.

Încerc să-l consolez:

— E în regulă să-ţi fie frică. Tuturor le e frică. Eu, una, sunt îngrozită.

Secundul meu mă priveşte atent, cu ochii lui căprui şi mari, de parcă i-aş îndruga baliverne.