Pământicul mă surprinde că-l privesc cu ochi mari şi curioşi. Îmi aruncă un zâmbet atât de luminos, că mi se taie răsuflarea. Îmi dau seama, pentru prima dată, că l-aş putea pierde şi pe el.

— Nu te sperie să fii responsabil pentru atâtea suflete? îi şoptesc.

Dă aprobator din cap.

— Ba da. În fiecare zi. Dar frica asta mă determină să fiu mai puternic.

Mă bucur că e atât de hotărât. Îmi doresc să simt şi eu atâta hotărâre. Îndată ce vom avea pergamentele, îi voi putea învăţa pe

Secerătorii mei să se apere. Îi voi învăţa cum să atace.

Strâng mai tare bastonul în mână, închipuindu-mi chipul lui Inan.

Poate că, atunci când el şi mizerabila de maică-sa vor fi morţi, toţi majii se vor simţi liberi.

— Am ajuns, spune Kâmarū.

Amari îşi croieşte drum printre ceilalţi, ca să ajungă în faţă.

Ultimele bucăţi de pietriş cad. Apare o lespede cu aspect metalic. Mai mult ca sigur, face parte dintr-un perete al templului. Degetele îmi freamătă de nerăbdare. Aşteptăm să pătrundem acolo.

E adevărat că planul lui Amari ne-a adus până aici, dar e greu de spus ce se va întâmpla odată ce pătrundem dincolo de ziduri.

— Sunteţi gata cu toţii?

Amari se întoarce spre ceilalţi, iar aceştia răspund cu mişcări scurte din cap.

Închide ochii şi aproape că aud rugăciunea pe care o rosteşte în gând.

— Bine, oftează Amari. Să luăm odată pergamentele alea!

CAPITOLUL TREIZECI ŞI CINCI

AMARI

Kâmarū sapă un tunel prin pereţii templului. Sunetul paşilor noştri răsună pe piatra rece când înaintăm pe coridoarele lungi şi înguste ale templului Chândomblé. Ultima dată când am fost aici, templul fremăta de viaţă; mai că puteam atinge magia care vibra în aer. De data aceasta însă, tot muntele se cutremură. Vibrează asemenea noii puteri ce îmi curge prin vene.

— E uimitor!

Mâzeli îşi plimbă uşor degetele peste torţele aurite fixate pe pereţi.

Acestea se aprind când ne apropiem, ca şi cum ne-ar face semn să

mergem mai departe. Sunetul prelung şi constat al stropilor de apă

răzbate prin coridoare. Aproape că aud loviturile surde şi ritmice ale bastonului lui Lekan. Îţi mulţumesc, îi spun în sinea mea.

Fără sacrificiul lui, nu am mai fi avut deloc magie.

Mă întorc spre Dakarai şi întreb:

— Pe unde o luăm?

— Relaxează-ţi mâinile! îmi zice Clarvăzătorul. Simte puterea timpului!

Mi se pare c-o văd pe Mama Agba alături de el, şoptindu-i instrucţiunile pe care Dakarai le repetă acum.

— Bàbá olójó, roşeşte el. Se àfihàn àsìkò…

Spre deosebire de alte dăţi, magia lui se materializează ca nişte scântei argintii. Mi se ridică părul pe ceafă în momentul în care aerul din jur se răceşte. Un curent rece străbate spaţiul dintre palmele sale.

Scânteile argintii se răsucesc ca un fum. Din ele se iveşte un val de întuneric care se întinde dincolo de palmele lui Dakarai. Sute de steluţe încep să plutească prin coridorul lung, în faţa noastră.

— Ce impresionant! îi şoptesc lui Zélie. E mult mai puternic decât până acum.

— E datorită templului, îmi explică ea. Magia noastră e mai puternică între aceste ziduri.

Unul câte unul, fiecare crâmpei de lumină creşte, deschizând o

fereastră spre trecut. Urmărim cu ochii mari şi cu inimile pline de încântare cum prima stea creşte şi ne înfăţişează doi sêntaro ţinându-se de mână.

— Bàbá olójó, se àfihàn àsìkò…

Magia lui Dakarai materializează amintirile, creând un mozaic al sufletelor care au păşit pe aici. Asemenea unor stafii, sêntari înveşmântaţi în robe lungi păşesc pe lângă noi. Simboluri albe se desenează pe braţele lor goale. Dakarai lasă imaginile să pălească, până când rămâne doar una.

Ne minunăm când vedem o mamaláwo ce poartă o diademă bogat ornamentată. Spre deosebire de fraţii şi surorile ei, veşmintele sale sunt croite dintr-un material elegant, care se revarsă precum argintul topit pe pielea ei închisă la culoare. Mă apropii ca să privesc cu mai multă atenţie imaginea, dar aceasta se destramă ca un nor. Dakarai îşi continuă incantaţia şi conjură apariţia aceleiaşi mamaláwo, câţiva metri mai în faţă.

— Ne va arăta drumul spre încăperea cu pergamente, îmi explică

Zélie.

Ne aliniem în spatele Clarvăzătorului nostru şi îl urmăm. Magia lui Dakarai foloseşte crâmpeie de trecut pentru a crea o potecă. Ne conduce prin coridoarele întortocheate ale templului Chândomblé.

Intrăm într-un alt coridor.

— Am mai văzut asta, zice Zélie, apoi îşi lipeşte palma de o adâncitură în formă de inimă, scobită în peretele din piatră cenuşie.

Dakarai ne atrage atenţia asupra unei scări:

— Ne apropiem. Dacă am urmat calea corectă, ceea ce căutăm ar trebui să fie chiar după colţ…

Zăngănitul unor cizme de metal ne facem să încremenim. Ne uităm în sus, spre trepte, şi vedem trei umbre. Umbrele cresc pe măsură ce se apropie.

— Retrageţi-vă! şuier, păşind de-andăratelea cât de repede pot.

Ceilalţi se grăbesc să facă la fel, dar se ciocnesc unii de ceilalţi.

Simt că mi se face rău când Mâzeli se împiedică şi se împleticeşte în faţă.