Nici măcar la adunare, înainte ca Mama să dea buzna peste noi, sprijinul pe care l-au manifestat orïshanii nu a atins proporţiile bucuriei fără margini a acestor maji. Mă întreb cum e să te simţi acceptat, să ai un loc al tău, unde să te poţi întoarce.
— Mi-ar fi plăcut ca Baba să vadă toate astea, zâmbeşte Tzain. Şi Mama. Nu am mai văzut-o pe Zél râzând aşa de dinainte de Raid. În copilărie, era cea mai fericită dacă se afla în mijlocul clanului Mamei.
Dau din cap. Încep să înţeleg ce înseamnă să fii un Mai-mare. Până
acum am avut impresia că seamănă cu a ocupa un tron, dar acum îmi dau seama că e mult mai mult decât atât. Nu e doar o poziţie care conferă putere. Un Mai-mare reprezintă temelia clanului său.
Ramaya stă în mijlocul cercului său de Conectori. Aduce mai mult a mamă, decât a general plin de cruzime. O tânără divineră îi strecoară un crin în părul bogat. Cicatricea Ramayei se încreţeşte când fata surâde.
Îmi privesc mâinile brăzdate de tăieturi, întrebându-mă dacă mi se va îngădui vreodată să stau în mijlocul lor. Mă încearcă sentimentul că, chiar de-aş fi la fel de puternică precum Mama, ei tot nu m-ar accepta.
Bătaia pătrunzătoare a unui clopot răsună în munţi, amuţind deodată întreaga sărbătoare. Majoritatea majilor par să ştie ce înseamnă acest sunet, însă eu şi Zélie ne uităm una la cealaltă cu nedumerire.
Toată lumea rămâne înmărmurită văzând cum un Arzător aleargă
pe podul de piatră. Armura lui e mânjită de sânge.
Ramaya se ridică în picioare.
— Ce s-a întâmplat?
Arzătorul se opreşte din alergat.
— Lagosul! Soldaţii noştri au pierit.
Cuvintele Arzătorului taie răsuflarea tuturor celor de faţă.
Sprâncenele groase ale Ramayei se încruntă.
— Cum adică au pierit?
— Regele a contraatacat, spune Arzătorul, gâfâind. El şi titánii ne-au nimicit tabăra. Până dimineaţă, îşi vor redeschide drumurile. Deja au restabilit comunicaţiile militare.
Muntele răsună de murmurul celor care încep să jelească
pierderea. Ceea ce a fost până de curând scena unei bucurii nemăsurate se înăbuşă sub valurile schimbătoare ale războiului.
Este vina lor. Strâng pumnii şi rostesc doar în gând cuvintele astea, pe care nu le pot spune cu voce tare. Unde am fi acum, dacă ei ar fi acceptat propunerea lui Inan, dacă pur şi simplu m-ar fi ascultat pe mine?
— Mai-mari! strigă Ramaya, chemându-i pe lideri în mijlocul lespezii de calcedonie.
Mă ridic şi încerc să mă apropii. Vreau să aud ce plan pun la cale.
— Ce facem acum? întreabă Kâmarū. Nu va trece mult timp până
când o să primească întăriri.
— Avem totuşi o şansă să-i copleşim, dacă atacăm repede, zice Ramaya, apoi se întoarce spre Zélie. Ce crezi? Te simţi suficient de puternică să lupţi contra reginei?
Înainte ca Zélie să răspundă, intru cu forţa în cercul lor, ceea ce atrage asupra mea priviri mânioase din partea tuturor Mai-marilor.
Le vorbesc:
— Ar fi o greşeală să-i primim cu un atac. Dacă i-aş putea trimite veste fratelui meu, mi-aş da seama dacă mai doreşte să facă pace…
Ramaya mă împinge cu atâta putere, încât mă prăbuşesc pe lespedea de calcedonie. Tăcerea se aşterne peste munte. Se apropie de mine. Obrajii parcă mi-au luat foc.
Mă priveşte duşmănos, iar cicatricea i se încreţeşte.
— Fratele tău tocmai ne-a măcelărit soldaţii. Mai întrerupe-ne o dată, şi o să-i trimit capul tău!
Zélie îmi aruncă o privire, avertizându-mă să renunţ. Dar nu pot să
tac. Dacă nu au reuşit s-o răpună pe Mama până acum, cu siguranţă
nu vor reuşi de-acum înainte. Pur şi simplu îşi urzesc propria pierzanie.
Tzain vine lângă mine şi mă ajută să mă ridic. Ochii lui lucesc, plini de îngrijorare. Mă conduce în afara cercului Mai-marilor.
— Spune-i lui Zélie ceea ce vrei, mă sfătuieşte el. Te va asculta.
Scutur din cap.
— Nu, nu mă va asculta. Nimeni n-o să mă asculte.
Când îi privesc, mi se strânge inima în piept. Mai-marii luptă
pentru maji. Dar eu trebuie să lupt pentru întregul regat.
