— Unde te duci? mă întreabă Tzain, văzând că mă îndepărtez de el.
— Dacă nu vor să mă asculte, o să-i conving s-o facă.
Mă apropii din nou de cercul Mai-marilor. Îmi tremură picioarele.
Trag adânc aer în piept, ca să-mi fac curaj. Ceea ce fac e pentru binele lor. Chiar dacă ei încă nu ştiu asta.
Ramaya dă să iasă din cerc, dar o opresc.
— Am obosit să mă lupt ca să fiu auzită, îi spun. Ramaya, te provoc la întrecere. Vreau să fiu noul Mai-mare al Conectorilor!
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUA
AMARI
Dacă până adineauri muntele fremăta de entuziasm, acum parcă
explodează. Reacţia lor capătă proporţii şi se împrăştie ca focul. Se mai domoleşte doar când Ramaya micşorează distanţa dintre noi.
— Cum îndrăzneşti? mormăie printre dinţi. N-ai dreptul să fii în acest sanctuar, şi cu atât mai puţin să lansezi o provocare ca să devii Mai-mare!
— Nu sunt şi eu un Conector?
— Nu eşti maji! strigă ea. Eşti un nimic!
Pielea mi se încinge. Nori albaştri de magie încep să clocotească în vârful degetelor mele. Mulţimea freamătă de şoapte. Nu priveşte cu ochi buni provocarea mea. Mă uit la feţele celor doisprezece Conectori care stau în spatele Ramayei; niciunul nu dă semne că-mi susţine autoritatea. Dar deja am cedat prea mult faţă de felul lor de a acţiona.
Din cauza lor ne-am pierdut avantajul în acest război.
— Deciziile pe care le luăm astăzi nu-i vor afecta doar pe maji, zic cu voce tare. Vă place sau nu, titánii au şi ei magie, iar în acest război aveţi nevoie de cât mai mulţi dintre ei. Nu sunteţi obligaţi să mă
alegeţi pe mine. Nici măcar nu sunteţi obligaţi să mă ascultaţi. Dar m-am luptat pentru voi şi pentru magia voastră la fel de mult cum a luptat Soldatul-Care-Aduce-Moartea. Merit o şansă. Vreau să lupt!
Ramaya îşi ridică pumnul.
— Vrei să lupţi?
Dar Mama Agba îi iese în cale. Se încruntă şi oftează adânc.
Aruncă o privire scrutătoare prin mulţime.
— Amari, ai în sânge magia Orí, spune ea. Ai dreptul să lansezi provocarea. Dar eşti sigură că asta vrei?
Privirea Mamei Agba mă îndeamnă să renunţ. Însă nu pot da înapoi tocmai acum. Poporul din Orïsha are nevoie de mine.
— Sunt sigură.
Mama Agba se întoarce spre mulţime.
— Atunci, să începem! Eliberaţi cercul!
Nenumăraţi umeri mă înghiontesc, pe măsură ce majii se îndepărtează. Oamenii se caţără pe terasele muntelui. Picioarele lor se bălăngăne dincolo de muchia stâncilor, în faţa templelor clanului lor. Când mă uit în sus, îmi amintesc cum a fost în arena din Ibeji, pe o corabie eşuată, când aşteptam să privesc moartea în ochi.
Într-un fel, cred că atunci am avut mai multe şanse de izbândă
decât am acum.
— Pentru numele Oyei, ce crezi că faci? mă întreabă Zélie, ieşind din mulţimea care se răreşte.
Arată uimitor în straiele ei aurii, strălucitoare şi în mătăsuri roşii.
E o maji demnă să poarte coroana poporului ei.
— Noi nu mai deţinem controlul asupra Lagosului, îi spun. Dacă
nu mă ascultă nimeni, o să pierdem războiul.
— Războiul ăsta nu-i defineşte pe maji! şuieră Zélie printre dinţi. A fi un Mai-mare înseamnă că trebuie să-ţi conduci clanul. Cum te aştepţi să conduci, când tu nu ne cunoşti felul de-a fi? Cum te poţi lupta pentru aşa ceva, când nu ştii absolut nimic despre maji?
Cuvintele ei mă fac să încremenesc; nu ştiu cum s-o conving că fac doar ce e mai bine. Mă lupt pentru ea cu aceeaşi îndârjire cu care mă
lupt pentru toţi ceilalţi.
— Poate că tu nu trebuie să-ţi faci griji pentru război, dar eu, ca regină, n-am de ales. Trebuie să pun Orïsha înainte de toate, cu orice preţ.
Încerc să nu bag în seamă expresia rănită de pe chipul lui Zélie.
Înaintez. Ramaya stă mândră în faţa mea, cu chipul schimonosit de ură.
