— Puneţi mâna pe el! le zic.

Zélie întinde mâna, dar e prea târziu. Mâzeli se loveşte de stâncă.

Se aude un zgomot înfundat.

Paşii zăngănitori se opresc brusc.

— Generale Jokôye, dumneavoastră sunteţi? strigă un soldat.

Omul coboară pe scări. Ţine în mână o torţă. Lumina acesteia cade pe chipurile noastre.

Pentru o clipă, rămânem cu toţii împietriţi de uluire şi spaimă.

Apoi soldatul dă să pună mâna pe corn, ca să dea alarma.

— Fugiţi! le strig celorlalţi.

O rup la fugă în direcţia opusă. Majii îmi urmează exemplul.

— Încotro? mă întreabă Zélie.

— Nu ştiu! Departe de ei!

Inima îmi bubuie în piept. Cornul soldatului răsună în coridorul de stâncă. După câteva clipe, alte sunete asurzitoare reverberează prin zidurile boltite.

Cu fiecare pas pe care-l facem, ne îndepărtăm tot mai mult de pergamente. Dacă Mama şi Inan ştiau că venim, probabil că ştiu şi de ce suntem aici. Am dat greş, iar asta i-ar putea conduce la porţile bibliotecii…

Concentrează-te, Amari!

Coborâm un alt şir de trepte. Sunetul paşilor ce se apropie din spatele nostru devine tot mai puternic. Cotim în goană, dar mă

opresc brusc. În faţa noastră, un detaşament ne atacă.

Câţiva soldaţi poartă armuri aurii, de titáni. Observ o scânteiere de ashê albastru-închis. Mă trec fiorii când îmi dau seama ce se întâmplă: soldaţii sunt titáni Conectori, ca mine.

— Daţi-vă la o parte! le ordon rebelilor Iyika.

Majii mă ascultă. Lumina albastră iradiază din palmele mele.

Încerc să-mi adun magia ca să lovesc ţintit. În schimb, un val puternic se izbeşte de pereţii coridorului.

Pielea mea sfârâie. Soldaţii izbucnesc în strigăte. Se ţin cu mâinile de cap, iar durerea îi îngenunchează. Magia mea pare să fie mai puternică în prezenţa celorlalţi titáni. Sunt buimăcită, dar ne continuăm fuga.

Gonim pe un alt şir de trepte. Nu ştiu unde vom ajunge. Dakarai merge în fruntea noastră, gâfâind. Ajungem într-un coridor foarte lung.

— Aici, sus! ne îndrumă Clarvăzătorul.

Cotim iute după un colţ. Coridorul se sfârşeşte într-un zid.

Fac cale întoarsă şi îmi sprijin palmele pe piatră. N-am nevoie de magia lui Dakarai ca să mi-l amintesc pe Lekan stând exact în locul ăsta, cu câteva luni în urmă.

— Aşteptaţi! Ăsta e locul! le strig. Pergamentele sunt în spatele acestui zid!

— Nu avem timp…

Zélie dă să mă atingă pe braţ, dar mă feresc şi ţip:

— Am ajuns prea aproape! Nu putem lăsa pergamentele aici!

Strigătele soldaţilor se aud tot mai aproape. Kâmarū atinge cu palme tremurânde stânca, dar, în ciuda strălucirii din degetele lui, nu reuşeşte să o străpungă. Nu ştiu dacă nu poate s-o facă sau dacă a obosit, iar magia pe care a folosit-o ca să ne aducă până aici e tot mai limitată.

— Trebuie să tragem de timp! le spun celorlalţi.

Mă răsucesc rapid. Soldaţii se apropie.

Poţi s-o faci, mă încurajez singură. Doar ai învins-o pe Ramaya.

Ăştia sunt doar oameni de rând.

Magia începe să-mi clocotească în piept şi se întinde spre mâini.

Îmi aduc aminte explicaţia lui Zélie despre ac şi baros. Nu ştiu pe care să-l folosesc acum.

— Ya èmí, ya ara!

Incantaţia ţâşneşte de pe buzele mele. Încremenesc când primul soldat apare de după colţ.

Ceruri!

— Inan?

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞASE

ZÉLIE

Dintr-odată, am senzaţia că în templu nu mai e pic de aer.

Nu mai aud nimic.

Nu-l văd decât pe el.

Mă căznesc să simt din nou furia pe care am manifestat-o în scena de vis, să invoc tăişurile lamelor din bastonul meu. Şi totuşi, să-l privesc pe micul prinţ e ca şi cum aş respira mâl.

— Inan?

Întrebarea lui Amari răzbate prin vidul din mintea mea.

Inan se uită la ea.