Am crezut că până şi ultima legătură pe care am avut-o cu Zélie s-a rupt, că e imposibil de reparat. Dar felul în care m-a privit…

Ceruri!

A trecut atât de mult timp de când n-am mai simţit mirosul ei sărat, ca al mării.

— Majestate!

Generalul Jokôye se apropie în fugă. Mama şi Ojore o urmează. La vederea lor, cicatricea mea începe să mă usture. După ce s-a întâmplat adineauri, nu vor avea nici cea mai mică reţinere să-i nimicească pe maji.

Eram gata să atac. Cu toate astea, când le-am zărit pe Amari şi pe Zélie, abia dacă am fost în stare să deschid gura şi să dau un ordin.

Nu ştiu ce să fac în continuare.

Pe cine trebuie să protejez?

— Sunteţi bine? mă întreabă Jokôye, cu răsuflarea întretăiată.

— Sunt bine. Dar rebelii Iyika au reuşit să intre.

Jokôye se întoarce către soldaţi şi le ordonă:

— Încercuiţi încăperea! Dacă au săpat un tunel ca să intre,

probabil că vor săpa unul şi ca să iasă. Chidi, ai grijă de Emeka! Du-l la un doctor!

Doi oameni se apropie şi îl ridică pe soldatul care şi-a pierdut antebraţul. Îmi feresc privirea. Ţipetele bietului băiat îmi străpung timpanele ca nişte lame de cuţit. Strâng cu putere între degete moneda mea de aramă.

Cu doar şapte luptători, Iyika au pus la pământ zeci de soldaţi de-ai noştri, ba chiar dintre cei mai pregătiţi. Ne-au rămas doar patruzeci de soldaţi. Nu ştiu dacă îi putem învinge.

— Adună toţi oamenii noştri! strigă Jokôye. Vreau să văd toţi titánii strânşi şi gata de luptă, în faţa uşii ăsteia.

— Fiţi fără milă! strigă Mama. Ucideţi-i!

Intervin înainte ca ordinele lor să fie executate:

— Generale, aşteaptă! Încă vreau ca rebelii Iyika să fie capturaţi în viaţă.

— Cu tot respectul, Majestate, nu ne permitem să ne purtăm cu mănuşi, ripostează generalul.

Jokôye gesticulează spre coridor. Sunt nevoit să dau cu ochii de sângele soldaţilor mei. În colţ, un medic îl îngrijeşte pe soldatul al cărui antebraţ a fost retezat. În ciuda distanţei şi a sedării, gemetele băiatului răzbat prin coridoarele întortocheate.

— Vă înţeleg frământarea, continuă generalul. Dar rebelii Iyika şi-au riscat vieţile ca să recupereze ce se află în camera aceea.

Mama mă apucă de umăr. Îmi zice:

— Are dreptate, Inan. Nu le putem îngădui să pună mâna pe conţinutul încăperii. Ar deveni de neoprit.

Stomacul îmi zvâcneşte, cuprins de o durere atât de ascuţită, că

sunt nevoit să mă sprijin de perete. În adâncul sufletului meu, ştiu că

amândouă au dreptate. Nu pot îngădui ca Iyika să iasă în viaţă din templul ăsta.

Vocea tatei îmi răsună în minte. Datoria înainte de sine. Datoria înainte de toate.

Dar ultima dată l-am pus pe el înaintea celorlalţi; pe el şi Orïsha, deşi Amari şi Zélie au riscat totul ca să mă pună pe mine înaintea altora.

Le vorbesc:

— Dacă rebelii mor aici, războiul acesta va degenera şi nu vom reuşi niciodată să le găsim baza. Capturaţi-i în viaţă!

Mă întorc cu faţa spre Jokôye.

— A fost un ordin, Generale. Nu o sugestie.

Ochii lui Jokôye se închid. Pleoapele îi tremură. Scrâşneşte din dinţi şi se sileşte să nu protesteze.

— Soldaţi, duceţi-l pe rege în celălalt capăt al coridorului! Nu vreau să fie aici când se va deschide iar zidul.

Îşi trece degetele prin şuviţa ei albă şi pune o palmă pe zid.

— Fiţi gata să puneţi mâna pe rebeli în orice clipă! Aceasta e singura lor cale de intrare. Deci e şi singura lor cale de ieşire.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI OPT

ZÉLIE

Pumnii lui Kenyon izbesc zidurile încăperii cu pergamente.

Zgomotul înfundat reverberează prin rafturile de metal. Arzătorul loveşte peretele fără încetare. Kâmarū îl apucă de încheieturi, silindu-l să se oprească.

— Revino-ţi! îi strigă Pământicul. Dacă ne pierdem cu firea, nu mai ieşim în veci de-aici.

Kenyon se smuceşte din strânsoare şi izbeşte din nou în perete.

— Nici măcar n-ar fi trebuit să fim aici.

Furia Arzătorului nu reuşeşte să mascheze groaza pe care o simţim cu toţii. Vreau să spun ceva, dar mi-e greu să mă concentrez, din cauza ţiuitului din urechi. Nu ştiu dacă reacţia mea e provocată de faptul că l-am văzut pe Inan sau de haosul iscat când am pătruns în încăperea cu pergamente. Îmi ating tatuajele de pe gât. Sunt încă

fierbinţi.

— Jahi! strigă Dakarai.

Eolicul cade la pământ. Tot corpul i se zguduie, epuizat de efortul stârnirii ciclonului. Dakarai îngenunchează lângă el.

— Titánul acela… spune Jahi cu răsuflarea întretăiată. Felul în care s-a mişcat…

Zei!