E o leopanară de zăpadă care se joacă cu hrana ei.
— Pentru tatăl meu!
Următoarea lovitură a Ramayei vine pe neaşteptate.
— Pentru mama mea!
Un alt nor îmi loveşte picioarele.
— Pentru sora mea!
De data aceasta, magia ei e aidoma unor cuie care îmi sfredelesc oasele.
— Ramaya! Nìsó! aclamă cineva din mulţime.
Alţii i se alătură. Nu le ajunge cât mă chinuie. Vor să mă vadă
sângerând.
Atacurile Ramayei încep să scadă în intensitate; o scurtă amânare, cât să-şi tragă sufletul.
— Nu-mi pasă ce ai făcut, îmi zice. Dacă vrei să-i ajuţi pe maji, atunci omoară-ţi familia odioasă! Pune-ţi capăt zilelor!
Se apleacă. Părul ei alb îmi atinge obrazul.
— Majilor le va fi mult mai bine fără tine. Orïshei îi va fi mai bine fără tine.
Cumva, cuvintele astea mă dor mai tare decât magia ei. E ca tăişul Tatei scrijelindu-mi spatele. E ca atunci când mama s-a folosit de adunarea mea ca să atace.
— Idá a ti okàn …
Inima mea bate atât de asurzitor, încât nu mai aud restul incantaţiei. Simt ura Ramayei ca pe propria durere. O furie ce îmi va arde regatul din temelii.
Încerc să ajung la puterea din sângele meu, chiar dacă nu înţeleg.
Zeii mi-au dat această magie cu un motiv. O voi folosi ca să salvez Orïsha, chiar dacă majii mă urăsc din cauza asta.
Scot un ţipăt şi îmi înfig degetele în părul Ramayei. O trag spre mine şi în acelaşi timp o lovesc cu cotul în tâmplă. Se împleticeşte.
Profit de avantaj şi o dobor.
O încalec, ţintuind-o la pământ. Un foc albastru se aprinde în mâinile mele.
Acul nu funcţionează.
Aşa că scot barosul.
— AAAH!
Răcnetul asurzitor al Ramayei zguduie culmile munţilor. Magia mea îi ciopleşte mintea ca un cuţit. Îi scormonesc cicatricile, deschizându-i-le la fel cum mi le-am deschis pe ale mele, pe corabia de război.
Simt pe gâtul ei mâna aspră a unui soldat. Văd cu ochii minţii cum a murit tatăl ei, din cauză că l-a împins. Tresar când aud pocnetul oaselor; pumnul meu îi loveşte arcada stângă. Simt căldura sângelui ce i se revarsă din rană.
— Amari, opreşte-te!
Zélie strigă de departe, dar nu-mi pot descleşta mâinile. Prin ochii mei străfulgeră lumini albastre. Oasele din braţele mele trosnesc, pentru că nu mai reuşesc să controlez magia. O revărsare nesfârşită
de scene din viaţa Ramayei îmi umple mintea. Orice fărâmă de durere care îi sfâşie fiinţa o sfâşie şi pe-a mea. Nu simt braţele care mă trag înapoi. Abia dacă o văd pe Ramaya prăbuşindu-se, înainte să-şi piardă
cunoştinţa. Strigăte pe care nu le desluşesc devin tot mai răsunătoare.
În toată nebunia asta, chipul lui Zélie îmi apare în faţă. Vocea ei e înăbuşită de durerea pe care o simt în cap.
În spatele ei zace Ramaya, fără cunoştinţă.
Nu-mi dau seama dacă pieptul ei se mişcă.
— Khani, repede! strigă Mama Agba.
Khani, Mai-marele Clanului Vindecătorilor, vine alergând pe piatra de calcedonie. Cozile ei albe, împletite se mişcă lin. Îşi lipeşte degetele de gâtul Ramayei, încercând să-i simtă pulsul. Ochii Ramayei au o privire fixă.
După câteva momente, Khani oftează. Vindecătoarea clatină din cap şi zice:
— Trăieşte. Dar e la limită.
Ochii mi se umplu de lacrimi. Mâinile îmi tremură.
— Eu nu… eu n-am…
