— Mulţumesc, Zélie!
Mă abţin să scot vreun cuvânt. Îi răspund dând din cap. Amari priveşte încruntată peretele, dar din când în când carapacea sub care încearcă să se ascundă cedează.
Îmi dau seama câtă tristeţe adună în sufletul ei. Probabil că se simte foarte singură.
Deşi a reuşit s-o învingă pe Ramaya, victoria ei n-a făcut decât s-o izoleze.
— Am încercat să mă duc la Ramaya, îmi zice Amari, cu glas tremurător. Am vrut să-mi cer scuze faţă de ea, dar încă nu s-a trezit.
Simt un gust amar pe limbă. Nu spun nimic. Ramaya a rămas fără
cunoştinţă de la momentul luptei lor. Nici măcar puterea vindecătoare a lui Khani nu a reuşit s-o readucă în simţiri.
— Şi tu mă urăşti? mă întreabă Amari.
Degetele mele încremenesc deasupra obrajilor ei. Aproape că-i port pică fiindcă mă întreabă aşa ceva. Dar, la urma urmei, eu sunt cea care a antrenat-o. Eu am învăţat-o incantaţia. Într-un fel, mă simt tot atât de vinovată pentru starea Ramayei precum se simte Amari.
— Mi-ai promis că nu vei folosi împotriva unui maji ce te-am învăţat, îi reproşez.
— Ştiu, dar n-am avut de ales…
Mă răstesc la ea:
— Întotdeauna ai de ales! Doar că ai ales greşit.
Scutur din cap şi pun cutia cu pigment pe podea.
— Ai ales să câştigi cu orice preţ. La fel ca tatăl tău. La fel ca Inan.
Mânia începe să încingă atmosfera din cameră. Trebuie să mă
controlez din răsputeri ca să nu-i întorc spatele şi să plec. Încerc să
nu mă uit la şuviţa ei albă, care îmi aduce aminte de oamenii ei şi de faptul că, în continuare, ei le fac rău celor ca mine.
Vreau să ies ca o furtună din cameră, însă în clipa următoare Amari îşi apleacă fruntea. Lacrimile şiroiesc din nou pe obrajii ei, lăsând dâre prin stratul de pigment.
— Îmi pare rău, înţelegi? Îmi pare rău cu adevărat.
Îşi şterge nasul.
— Ştiu că am dat-o-n bară. Ştiu că am pierdut controlul asupra magiei mele. Dar habar n-am cum să îndrept lucrurile.
Suferinţa ei îmi domoleşte furia. Oftez din rărunchi şi o întorc cu faţa spre mine. Bineînţeles că nu înţelege.
E titán.
E monarh.
Îi explic:
— Dacă vrei să devii Mai-mare, trebuie să înţelegi că adevărata magie nu presupune putere. Ea face parte din noi, e ceva ce sălăşluieşte în sângele nostru. Poporul nostru, oamenii noştri au suferit din cauza ei. Au murit din cauza ei. Nu poţi învăţa să foloseşti magia, pur şi simplu. E adevărat că ne-ai ajutat s-o recăpătăm, dar încă suntem vânaţi şi ucişi chiar din cauza magiei pe care titánii ca tine o folosesc împotriva noastră.
Amari dă din cap, ştergându-şi lacrimile. Cugetă la cuvintele mele.
— Voi găsi o cale să-mi cer scuze faţă de Mai-mari şi faţă de Conectori.
— Bine.
Iau din nou cutia cu pigment şi acopăr dârele lăsate de lacrimi.
— E cumplit acolo, afară, îi zic. Avem nevoie de tine.
CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU
AMARI
Un zid de tăcere mă întâmpină când mă opresc în faţa arcadei aurite din Sala Consiliului. Nu m-am arătat la faţă de câteva zile. Nici nu vreau să mă gândesc la ce vor spune. Dar, în loc să mă concentrez asupra căutăturilor urâte pe care mi le aruncă Mai-marii adunaţi în jurul mesei din lemn de tec, îmi desfăt ochii cu acest spaţiu sacru.
Prin ferestrele cu vitralii, razele de lumină se strecoară şi scaldă
încăperea în toate culorile curcubeului. Pietre lucioase şi netede ca sticla alcătuiesc modele în spirală, pe toată suprafaţa pereţilor.
— Uau!
Respir adânc şi duc o mână la piept. Când intru mă străbate un fior, ca şi cum aş fi fulgerată. După cum spune Zélie, intrarea asta e vrăjită şi îngăduie să treacă doar Mai-marii din trecut şi din prezent.
Zece statui din bronz străjuiesc de jur-împrejurul încăperii. Sunt monumente ridicate în cinstea primilor lideri ai clanurilor de maji.
