Nu ai de ales. Ai, în sfârşit, puterea de a încheia războiul.

Cu un icnet, Jahi împinge ultimul raft. Îl lipeşte de peretele din spate, creând o baricadă. Mă duc lângă el, în spaţiul îngust. Îmi ţin respiraţia şi aştept ca Zélie să despice peretele.

— S-ar putea să te fi judecat greşit, îmi spune Jahi. Eşti de treabă.

Îi răspund:

— Să vedem ce părere o să ai după ce vom trece podul.

Mă târăsc înainte şi mă uit prin spaţiul triunghiular. Văd chipul lui Zélie. Îşi lipeşte palmele de stâncă. E neclintită ca o stană de piatră.

Aşteaptă incantaţia lui Kenyon.

— De îndată ce se deschide peretele, fugi! îi spune el. Dacă nu, vei arde.

Zélie încuviinţează din cap, iar Kenyon întinde o mână. Muşchii mi se încordează când incantaţia îi zboară de pe buze:

— Ìlànà iná, hun ara rẹ pèlú mi báàyí…

Îmi pun palma streaşină la ochi. Două jerbe de flăcări ţâşnesc din palmele lui. Se întrepătrund ca nişte panglici, înfăşurându-se unele în jurul celorlalte până când alcătuiesc o sferă în spatele lui Zélie.

Aerul se încinge tot mai mult, pe măsură ce flacăra creşte. Mingea de foc atârnă în aer ca un soare. Când pete negre încep să apară pe suprafaţa sferei, strig:

— Deschide peretele!

Zélie închide ochii. Tatuajele de pe gâtul ei pâlpâie, apoi se luminează.

Îmi ţin respiraţia. Strălucirea aurie i se răspândeşte până în vârful degetelor, pe urmă despică piatra.

Când fisura din zid ajunge la podea, iar peretele se desparte în

două, Zélie se aruncă într-o parte. Cu un zgomot surd şi puternic, intrarea iese la iveală. Strigătele soldaţilor pătrund dinspre coridoare.

— Puneţi mâna pe ei!

Ţipătul generalului e înăbuşit de o rafală de vânt. Părul mi se răvăşeşte când rafalele se înteţesc. Două vârtejuri de aer se reped în galerie.

Timpul încetineşte. Jeturile de aer se năpustesc spre vâlvătaia lui Kenyon, care creşte tot mai mult.

Când vârtejurile de aer întâlnesc flăcările, duc repede mâinile la urechi.

CAPITOLUL PATRUZECI

INAN

Chiar şi de aici, din capătul coridorului, explozia mă zguduie până

în măduva oaselor.

Căldura insuportabilă îmi pârjoleşte pielea.

Fumul negru umple aerul.

— Jokôye!

Podidit de tuse, îmi croiesc drum prin fum şi printre bucăţile de pergament carbonizat care plutesc în aer. Dar Ojore mă trage înapoi, departe de luptă. Mă ustură ochii.

— Nu-i lăsa să scape! exclamă Mama.

Arată cu degetul spre cele şapte siluete care se năpustesc să atace prin norii negri. Pe măsură ce fumul se risipeşte, văd că podeaua e plină de trupuri. Jokôye zace fără cunoştinţă, cu un picior într-o poziţie nefirească. E sucit de la jumătate.

Mama aleargă înainte. Îşi aprinde strălucirea verde-smarald în piept. Dar Amari nu bate în retragere. Fac ochii mari când o lumină

albastru-închis pâlpâie şi prinde viaţă în spatele coastelor ei.

Ca un taifun, magia se roteşte în jurul lui Amari, răspândindu-i-se în membre.

— Ya èmí, ya ara! strigă ea.

Lumina albastră iradiază în valuri din mâinile ei, azvârlind cât colo soldaţii care-i stau în cale.

Mama strigă şi, de durere, îşi arcuieşte spatele. Îşi cuprinde capul în mâini, apoi se prăbuşeşte la pământ. Masca ei aurie cade pe piatră, cu un zăngănit.

Amari ridică braţul asupra mea şi inima mi se strânge. Dar când privirile ni se întâlnesc, nu loveşte. Chiar dacă armatele noastre se ciocnesc, eu n-o văd decât pe sora mea. E sânge din sângele meu.

— Amari!

Încerc să încetinesc, dar Ojore mă trage după colţ. Mă străduiesc să rămân în picioare, în timp ce mă împinge pe nişte trepte.

Alergăm printr-un coridor lung. Pulsul mi se înteţeşte. Tumultul

iscat de rebelii Iyika se apropie.

— Aici!

Ojore mă împinge într-o cameră îngustă. Îmi acoperă gura cu palma. Sudoarea mi se scurge pe faţă. Bubuitul înfundat al cizmelor rebelilor Iyika se apropie. Tresar când trec pe lângă noi.

Ojore nu se mişcă decât după ce sunetul paşilor se stinge. Mă uit pe furiş afară şi văd că rebelii se fac nevăzuţi pe un alt rând de trepte.

— Pe Ceruri!

Ojore tremură şi se sprijină de perete. Încerc să respir în voie, dar gâtlejul mi se strânge din ce în ce mai mult, în vreme ce Zélie se îndepărtează. Spiritul ei îl trage pe al meu, de parcă încă ar fi ancorată de sufletul meu.

Încerc s-o atrag în scena mea de vis, dar când magia mea începe să

scânteieze, simt o durere sfâşietoare în cap.

— Te simţi bine?