Dacă m-aţi fi ascultat atunci, n-am mai fi în situaţia asta.
— Las-o baltă! se răsteşte Kenyon.
Din pielea Arzătorului din ce în ce mai furios începe să se ridice fum. Kenyon adaugă:
— Au injectat majacite în corpul oamenilor mei. Vom reacţiona prompt. Suntem suficient de puternici ca să-i învingem pe titáni.
— Nu, nu sunteţi, subliniez eu. Sau, oricum, nu-i veţi învinge pe toţi. Ramaya era cel mai de temut soldat al vostru, şi totuşi, cu toate că abia dacă ştiu cum să-mi folosesc magia, a intrat în comă din cauza mea. Cum vă aşteptaţi să ţineţi piept unei armate de titáni care deţin o asemenea putere?
Nâo intervine:
— Z., eşti de aceeaşi părere?
Toate privirile se îndreaptă asupra lui Zélie. Mă simt iritată când îi văd pe toţi întinzându-şi gâturile, curioşi să afle părerea ei.
Zélie dă din cap.
— Nu-mi place să recunosc, dar există adevăr în ce spune Amari.
Titánii se folosesc de magia de sânge. Sunt nesăbuiţi, dar când atacă
sunt de temut. Şi dacă acesta ar fi singurul lucru cu care ne-am confrunta, am avea totuşi o şansă. Dar cu Nehanda e cu totul altceva.
Lasă să-i scape un oftat.
— La adunarea din Zaria, Nehanda a absorbit magia titánilor din jurul ei. A folosit-o ca să despice pământul.
— A făcut la fel în Lagos, intervine Kâmarū în discuţie. Când a lovit, în ochii ei s-a aprins o lumină verde. Magia era atât de puternică, încât îi iradia din piept. Nu ştiu cum am putea face faţă la aşa ceva.
Privesc lung rănile care-mi acoperă mâinile. Teama se aşterne în încăpere. Asta e şansa mea. Acum e cel mai bun prilej ca Mai-marii să
mă asculte.
— Aţi avut un avantaj important când deţineaţi controlul asupra Lagosului, le spun. Dar v-aţi supraestimat forţele. Acum drumurile spre Lagos sunt redeschise. Fortificaţiile sunt reconstruite. Treptat, armata vă va împuţina forţele, în timp ce noi titáni se îndreaptă în număr mare spre Lagos, ca să li se alăture. Cine ştie cu câţi va trebui să luptaţi? Cine ştie câţi dintre ei au puteri ca ale mamei mele?
— Ce propui să facem? întreabă Na’imah, arcuindu-şi sprâncenele pensate. N-avem de gând să cedăm.
— Nu-mi doresc decât ca majii să trăiască într-un regat unde să fie în siguranţă, îi răspund. Am crezut că acest lucru se va întâmpla dacă
urc pe tron, dar există şansa ca Inan să fie de acord cu asta acum.
Fratele meu nu este deloc ca Tata. Nu îşi doreşte ca Orïsha să se, războiască. Daţi-mi şansa să iau legătura cu el şi să găsim o soluţie! I-am salvat viaţa. Vă promit c-o să asculte.
Îmi ţin respiraţia cât timp se gândesc la propunerea mea. Parcă văd cum li se învârt rotiţele în minte. Unul câte unul, îşi îndreaptă ochii spre Zélie. Încerc să-i zâmbesc, dar privirea ei e pironită asupra mesei.
— Chiar dacă vrem pace, ar fi o prostie să ne aşteptăm ca Inan să
facă ceea ce-i corect, spune ea. Titánii sunt puternici, dar îşi folosesc magia fără chibzuinţă. Priviţi-o pe Amari!
Zélie face un semn spre mine de parcă aş fi un obiect, nu un om.
Simt cum sângele îmi urcă în obraji. Mă aşez iar pe scaun.
— Amari a înfrânt-o pe Ramaya, dar asta s-a întâmplat pentru că
Ramaya nu a luat lucrurile în serios, îşi susţine Zélie punctul de vedere. Dacă suntem disciplinaţi şi ne antrenăm, putem învinge toţi titánii care ne ies în cale. Ne putem măsura forţele chiar şi cu regina.
— N-ai de unde să ştii asta! izbucnesc.
Încerc să atrag din nou atenţia celor din încăpere, dar eforturile mele sunt zadarnice. Majii mă ignoră. Falsele promisiuni de victorie ale lui Zélie i-au însufleţit.
— Şi cum să ne antrenăm fără incantaţii? întreabă Nâo. Înainte de Raid, clanurile aveau sute. Acum, unele clanuri abia dacă mai au trei.
Zélie îşi sprijină palmele pe masă. Se uită în gol, ca şi cum tocmai i-a venit o idee. Scotoceşte în sacul ei de piele şi scoate de acolo unul dintre sulurile negre de pergament pe care Lekan i le-a dat în Chândomblé.
Kâmarū ia pergamentul. Cercetează atent textul sacru, încruntându-şi sprâncenele stufoase.
— De unde îl ai? o întreabă. Toate pergamentele astea au fost arse în timpul Raidului.
— Nu şi cele care se aflau în Chândomblé.
— Vrei să alergăm după o legendă? întreabă Na’imah şi îşi înclină
capul într-o parte.
— Nu-i o legendă, o contrazice Zélie. Amari şi cu mine am văzut-o cu propriii ochii. O încăpere plină cu sute de pergamente de la fiecare clan.
Entuziasmaţi, Mai-marii încep să se agite şi să discute despre cât de importantă ar fi pentru noi o bibliotecă plină de pergamente.
