mă apăr, dar Inan mi-o ia înainte şi parează lovitura Amiralului.

— Ce faci? ţipă Ojore.

Şi eu mă întreb acelaşi lucru. Dar, pentru că Mâzeli e în pericol, n-am timp să stau pe gânduri.

— Haide!

Îmi apuc Secundul de braţ, trăgându-l după mine pe coridor.

Arunc o privire în urma mea şi îl văd pe Inan prăbuşit la podea, incapabil să se ţină pe picioare, din cauza rănii din coastă.

— Am nevoie de un medic!

Strigătul Amiralului răsună în timp ce noi alergăm pe scări.

Îl strâng de mână pe Mâzeli şi mă chinui să-mi ascund lacrimile.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI DOI

INAN

Tresar de durere când Ojore îmi leagă ultima faşă în jurul pieptului. Mă mută pe o targă de pânză, cu ajutorul unui soldat.

Amândoi gem când mă ridică.

Mă prefac că ţin ochii închişi din pricina durerii. Ne deplasăm prin sălile sacre. Acum, că rebelii Iyika nu mai sunt aici, singurele sunete care ne înconjoară sunt gemetele răniţilor şi vocile medicilor care îi ajută.

Ce-a fost în mintea ta?

Inima îmi bubuie în piept. Ridic privirea către Ojore. N-a scos niciun cuvânt de când sabia mea s-a încrucişat cu a lui, dar ştiu că e doar o chestiune de timp până o s-o facă. Dacă îi spune Mamei ce-am făcut…

Strâng în palmă mica monedă de aramă, alungând gândul acesta.

Eu sunt regele.

Cuvântul meu cântăreşte mai greu decât al lui.

Aud vocea Mamei:

— Inan!

Mama se ridică în momentul în care ieşim din templu. Îl dă la o parte pe Vindecătorul care îi oblojeşte arsurile.

— Ce s-a întâmplat? se răsteşte ea la Ojore. Trebuia să-l protejezi cu preţul vieţii!

Mă grăbesc să-i iau apărarea:

— Mamă, chiar asta a făcut. El a împiedicat o sabie să-mi străpungă inima.

Chipul mamei se înmoaie. Cuprinde cu braţele gâtul lui Ojore.

— Pe Ceruri, băiete! De câte ori va trebui să-ţi mulţumim că-i salvezi viaţa?

Ochii lui Ojore mă scormonesc. Strânge din dinţi.

— Nu-i nevoie de mulţumiri, spune el. Aş face-o oricând.

Înghit în sec şi îi evit privirea. Nu ştiu cât timp îmi va mai tolera minciuna, dar cel puţin deocamdată secretul meu e în siguranţă. Nu

pot explica deloc ce s-a întâmplat în templu. Abia dacă înţeleg. Zélie l-a privit pe băiatul acela şi, cumva, îngrijorarea ei mi s-a părut mult mai importantă decât durerea mea.

N-am putut îndura gândul de-a fi cel din cauza căruia ea va pierde încă un om drag.

— Trebuie să te ducem la loc sigur, spune Mama. Ai noştri ne aşteaptă în celălalt capăt al podului.

— Ce faci? o întreb.

Simt că degetele mi se răcesc. Mama îşi potriveşte pe chip masca aurie.

Îmi răspunde:

— Locul ăsta le e de folos numai duşmanilor noştri.

Sar în picioare, strâmbându-mă din cauza durerii care mă

străfulgeră în coastă.

— Nu! E posibil ca templul acesta să fie cel mai vechi pe care îl are Orïsha. El păstrează poveştile trecutului nostru!

Deşi Chândomblé nu a fost creat pentru mine, simt că pulsul lui e bătaia de inimă a acestui pământ. Îmi amintesc că am cutreierat pământurile sale sfinte, în căutarea lui Zélie, cu luni în urmă. Am îngenuncheat în faţa portretului lui Ori. Templul acesta era singurul loc în care vuietul din mintea mea se liniştea.

— Nu se poate! îi strig. Îţi interzic!

Mama strânge din buze. Se stăpâneşte să rostească vorbele pe care ar vrea să mi le strige.

— Ăsta-i un bârlog al viermilor rebeli, şuieră ea. Nu e un obiectiv istoric.

Ojore se uită la mine. Nu mă dau bătut.

— Rebelii Iyika au venit aici pentru putere, îi spun. Putem folosi templul ca să obţinem şi noi acelaşi lucru!

Mama clatină din cap.

— Inan, priveşte în jurul tău! Uite ce-au făcut!

Arată cu degetul în spatele meu. Văd şirul nesfârşit de cadavre care sunt cărate afară din templu. Deşi majoritatea soldaţilor sunt duşi la Vindecători, unii nu mai respiră. Imaginea fiecărui cadavru depus în faţa podului e ca o lovitură în stomac.

Încă inconştientă, Jokôye e purtată pe lângă noi, pe o targă. Cineva