INAN
Trece o oră până ne găseşte armata monarhiei. Soldaţii mă ţin nemişcat, în timp ce medicul îmi bandajează braţul. Alţii ridică
deasupra mea un cort de pânză. Nu pot să văd petrecerea prin care se sărbătoreşte distrugerea taberei rebelilor Iyika. Strâng din dinţi şi-mi închid ţipetele ca-ntr-o cuşcă. Durerea e atât de mare, că de-abia pot respira.
— Inan, nu te mişca!
Mama năvăleşte în cort, ducând o grămadă de sticluţe colorate.
Alege una dintre ele, plină cu un lichid albastru-închis, şi mă sileşte să înghit sedativul amar.
— Căutăm încă Vindecători printre soldaţii lor. Deocamdată, asta o să te ajute.
Mă ţin de ea. Mă ridică şi îmi sprijină cu grijă braţul bandajat, ca să
stea nemişcat. Sedativul mă năuceşte. Mi se înceţoşează mintea, iar durerea îmi amorţeşte. Mă scufund în patul de campanie a cărui pânză aspră e îmbibată de transpiraţia mea. Încă nu înţeleg ce s-a întâmplat. Magia mea nu mi-a provocat niciodată atâta durere. Nici măcar nu ştiam ce fac în momentul în care am ridicat mâna.
Pur şi simplu voiam ca totul să înceteze.
Nu am crezut că pot să-i năucesc pe toţi rebelii Iyika dintr-odată.
— Lăsaţi-l pe rege să se odihnească!
Mama îi trimite pe toţi afară, apoi îngenunchează lângă mine.
Clatină din cap şi îşi trece degetele printre buclele mele ude de sudoare.
— Îmi vine să te omor.
— Îmi pare rău, spun cu voce dogită. Nu trebuia să fim prinşi.
— Eşti rege, pentru numele zeilor! Dacă ai un plan, lupţi alături de soldaţi! Alături de mine!
Îşi lipeşte fruntea de a mea, strângându-mă cu putere. Mâinile îi tremură, înlănţuite pe după gâtul meu. Simt cum se crispează în încercarea de a-şi stăpâni lacrimile.
— Te rog, data viitoare, ia-mă cu tine! îmi şopteşte. De-abia te-am regăsit. Nu se poate să te pierd din nou.
Dau din cap şi închid ochii. În minte mi-a rămas întipărită
amintirea flăcărilor care luminau chipul lui Ojore. Pe măsură ce imaginea asta se îndepărtează, în locul ei apare amintirea de când mi-am descoperit puterile pentru prima dată, când l-am ţintuit în loc pe Amiralul Kaea, în Chândomblé.
— Ai mai făcut asta vreodată? întreabă Mama.
— Da. Dar niciodată cu atâţia oameni în acelaşi timp.
Generalul Jokôye intră în cortul nostru. Observ pe chipul ei ceva ce pare să aducă a zâmbet. Îşi împinge ochelarii pe nas şi face o plecăciune.
— Mă bucur că sunteţi bine, Majestate.
Ojore vine în urma ei, cu bandaje peste arsurile proaspăt căpătate.
— Îţi rămân dator, vere.
Mă înghionteşte în picior.
— Mi-ai tot salvat viaţa, Ojore. Era cazul s-o salvez şi eu pe a ta.
— Recunosc că am avut îndoieli, spune Jokôye. Dar nu mă tem să
recunosc atunci când nu am dreptate. Aţi făcut o treabă
extraordinară când i-aţi îngenuncheat pe rebeli. Dacă eliberăm Lagosul, schimbăm soarta acestui război!
Dau la o parte foaia de cort şi arunc o privire afară. Soldaţii noştri strigă de bucurie, trăgând la măsea din ploşti.
În mijlocul lor, rebelii capturaţi stau în genunchi. Fiecare Iyika e
legat cu lanţuri de majacite şi poartă un sac pe cap. Privindu-i, aş vrea să mă pot bucura de victorie, şi totuşi un gol îmi pustieşte sufletul.
Ultima dată când am văzut maji cu capetele acoperite de saci, s-a întâmplat când Tata a condus atacul.
Jokôye ia poziţie de drepţi şi-şi duce mâna la sabie.
— Şi-acum, avem nevoie de răspunsuri. E timpul să găsim tot ce a mai rămas din viermii ăştia şi să-i ştergem de pe faţa pământului.
Se îndreaptă cu paşi apăsaţi spre prizonieri. Coada ei împletită şi lungă până la brâu îi saltă pe spate. Cu un gest larg, curmă
petrecerea. Hotărârea din privirea ei mă face să asud iar.
