— Dar tu eşti Soldatul-Care-Aduce-Moartea.

— Jagunjagun e un mit, îi spun. Însă ceea ce urmează să facem noi

– tu şi cu mine – e real.

Îmi stă alături, în poziţie de drepţi. E mult mai înalt decât mine, îmi sprijin palmele pe umerii lui.

— Să stai aproape de mine! N-o să îngădui să fii vătămat.

Zâmbetul lui Mâzeli îi luminează chipul rotund ca o sferă. Deşi cuvintele mele nu-i îndepărtează umbra de teamă, umerii i se destind. Oftează adânc.

Ne îndreptăm spre ceilalţi.

— Dar să ştii că, într-o zi, eu te voi apăra pe tine.

Zâmbesc când îl văd atât de hotărât. Îl trag, în joacă, de urechile lui mari şi îi zic:

— Abia aştept.

Ne oprim şi aşteptăm în spatele lui Nâo. Fata îşi răsuceşte încheieturile mâinilor şi îşi înclină capul într-o parte. Lagbara pe care o are tatuată i se întinde pe toată lungimea gâtului.

Khani ridică dintr-o sprânceană şi comentează:

— Chiar trebuie să te dai în spectacol?

Nâo zâmbeşte larg şi sărută obrazul pistruiat al iubitei sale.

— Nu te preface că nu-ţi place să mă priveşti!

Nimeni nu mai scoate o vorbă în când Nâo închide ochii şi îşi desface larg braţele.

— Omi, tutù, omi mí. Omí wá bá mi …

Pe cefele noastre încep să adie rafale de aer rece precum sărutul iernii. Aerul îmi cuprinde umerii şi îmi coboară pe piept. Umezeala devine tot mai rece şi se întinde.

În câteva secunde, stratul subţire de ceaţă care ne înconjoară se condensează într-un nor dens şi alb. Îmi electrizează toate firicele de păr de pe ceafă, apoi se face una cu noaptea întunecată.

— Încet şi cu răbdare! o instruieşte Amari. Trebuie să pară firesc.

Nâo ridică mâinile şi dirijează pătura de ceaţă spre est, întinzând zidul alb dincolo de versantul muntelui şi de pod. Mă uit cum norul alb îi înghite pe inamicii noştri. După ce ceaţa a ajuns suficient de departe, Amari mă strânge de umăr şi-mi zice:

— La treabă!

Timpul pare că se târăşte. Abia dacă mai respir. Încerc să nu scot niciun sunet. Ceaţa este atât de deasă, încât nu putem zări nici măcar la câţiva centimetri în faţă.

O flacără mică arde în palma lui Kenyon şi ne luminează calea.

Suntem opt. Kâmarū şi Tahir merg în faţă, iar Jahi, Dakarai şi Amari sunt în spate.

— Eşti bine? îl întreb în şoaptă pe Mâzeli.

Dă din cap, dar ţine pumnii strânşi pe lângă corp. Ochii îi fug

încoace şi-ncolo, de parcă în orice moment ne-ar putea ataca vreun soldat.

Ca să nu-şi piardă calmul, încerc să mă prefac că nu tresar ori de câte ori o frunză se aşterne pe pământ sau o creangă trosneşte deasupra noastră. Jahi murmură o incantaţie. Începe să manipuleze vântul la picioarele noastre, creând un vid care ne ajută să păşim neauziţi.

— Aici? şopteşte Kâmarū.

Amari dă să răspundă, dar închide brusc gura. Mâzeli îmi strânge cu putere mâna. Pe pod, la doar câţiva metri în stânga noastră, se aude zgomot de paşi grei.

Amari şuieră un ordin:

— Începeţi!

Kâmarū şi Tahir se prind de mâini. O lumină verde-pal luceşte între palmele lor.

— Se ìfé inú mi …

Incantaţia încinge pământul de sub picioarele noastre. Paşii se apropie pe măsură ce ţărâna începe să vibreze. Mâzeli mă strânge de mână, iar eu îl ţin în braţe, în timp ce ne scufundăm.

Lespedea noastră dislocată alunecă în linişte în josul muntelui – un lift al naturii, apărut la comanda lui Kâmarū. Cu cât coborâm mai mult, cu atât ceaţa se ridică, lăsând să se vadă lumina verde care

răzbate din pământ.

— Ceruri!

Amari oftează uşurată când ne oprim, după ce am coborât jumătate de versant. Paşii soldatului se pierd deasupra noastră.

Suntem încă acoperiţi de stratul gros de ceaţă. Genunchii lui Tahir încep să tremure şi abia mai reuşeşte să stea în picioare. Kâmarū îşi lasă Secundul să se sprijine de proteza lui de fier.

Kâmarū îl bate uşor pe umeri.

— Stai liniştit! Mă descurc singur.

Pământicul face câţiva paşi în faţă. Pielea lui maronie străluceşte de transpiraţie. Intonează incantaţia în şoaptă, într-un ritm lent şi constant.

Pe măsură ce magia lui creşte, muntele din spatele nostru începe să se fărâmiţeze. Firişoare strălucitoare de pământ plutesc pe lângă

noi. Îmi înăbuş un ţipăt când Kâmarū păşeşte peste marginea versantului, dar firişoarele de pământ se adună laolaltă, formând o treaptă sub tălpile lui.

— Nu se poate…

Amari rămâne cu gura căscată când Kâmarū se mişcă iar. Păşeşte în aer. Firişoarele de pământ se contopesc sub tălpile lui de fiecare dată când înaintează. Colbul pluteşte în aer, aidoma unor frunze de nufăr alunecând pe apă. Încetul cu încetul, îşi croieşte drum prin falie, iar treptele plutitoare îl poartă spre partea cealaltă.

— Tu urmezi, zice Tahir, făcând-o pe Amari să pălească.