CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE
INAN
Când soarele apune în Lagos, hotărăsc, în sfârşit, cum să ripostez după atacul rebelilor Iyika asupra proviziilor noastre. În momentul de faţă suntem ţinte sigure, dar, dacă le-aş găsi tabăra, am putea lansa o contraofensivă.
Dacă nu eliberez Lagosul de dominaţia lor, nu avem nicio şansă de a câştiga războiul. În ritmul ăsta, vor lua cu asalt zidurile distruse ori ne vor lăsa să murim de foame.
Trebuie să acţionez acum. Până nu este prea târziu.
Aştept să se lase întunericul. Când ultima rază de lumină aruncată
de lumânare se stinge pe coridoare şi nimic nu mai tulbură liniştea în palat, semiluna îşi face apariţia pe cerul înnegrit de fum.
Mă dau jos din pat şi-mi schimb cămaşa de noapte brodată cu un caftan zdrenţuit. Sub pernă am o sticluţă furată, plină cu pigment negru. Îmi vopsesc şuviţa albă.
Să sperăm că e de ajuns. Mă răsucesc pe călcâie şi-mi privesc îndeaproape reflexia în oglinda Tatei. Ultima dată când am purtat o haină aşa de simplă, eram cu sora mea şi cu Zélie, în tabăra divinerilor. Am senzaţia că s-a petrecut atât de demult, încât nici măcar nu pare aievea. Pe vremea aceea eram doar un prinţ, iar Zélie nu era Soldatul-Care-Aduce-Moartea.
Cuvintele Raifei îmi terorizează gândurile: A fost doar începutul!
Lagosul va pieri în flăcări până la ultima piatră!
Dacă nu găsesc o modalitate de a-i opri pe rebelii Iyika, Orïsha se va prăbuşi din cauza mea.
Deschid geamul şi mă uit în jos. Iatacurile Tatei se află la al cincilea etaj al palatului, dar dedesubt văd multe balcoane şi balustrade. Mă urc pe marginea ferestrei şi mă ţin de pervaz. Dacă aş
calcula bine…
— Sper că ieşi pe furiş ca să te întâlneşti cu o fată.
Tresar la auzul vocii baritonale şi aproape mă rostogolesc de pe pervaz. Ojore stă în prag, cu braţele încrucişate la piept şi cu un
zâmbet mucalit în colţul gurii.
— Dacă-i aşa, o să mă fac că nu văd, spune el. Ţi-ar prinde bine o tăvăleală.
Mă uit din nou afară, în jos.
— Atunci, merg să mă întâlnesc cu o fată. Prefă-te că nu m-ai văzut!
Ojore închide uşa în urma lui.
— Ei, dă-mi mai multe detalii! Eşti pe cale să-ţi pui viaţa în pericol.
Măcar spune-mi cum o cheamă.
Deşi vorbeşte în glumă, în minte-mi vine chipul lui Zélie. Claia ei de păr alb. Privirea ei argintie. Pielea ei închisă la culoare.
Pentru o clipă, sunt iarăşi singur cu ea, în scena de vis, prea neştiutor ca să înţeleg ce-o să urmeze. Dar nu apuc să poposesc mult în această amintire, pentru că-mi revine în minte durerea provocată
de vrejurile ei negre, cu care a încercat să mă sugrume.
Oftez.
— Ce s-a întâmplat ieri a fost din vina mea. Şi a unei fete. Dacă
acum ea e conducătoarea grupului Iyika, e doar o chestiune de timp până când vor ataca Lagosul din nou.
— Şi ce ai de gând să faci? întreabă Ojore. S-o linişteşti cu un sărut?
— Rebelii Iyika sunt în pădurea aceea. Dacă le găsesc ascunzătoarea, îi putem ataca. Sunt convins că magia mamei este suficient de puternică.
Încerc să sar pe fereastră, dar Ojore mă prinde de braţ, ţinându-mă
pe loc.
— Nu-i bine să pleci singur în căutarea lor.
Clatin din cap.
— Nu pot ruga pe nimeni să-şi rişte din nou viaţa pentru mine.
Mai ales după tot ce am provocat. Ieri, Iyika au obţinut o victorie importantă, dar au suferit şi o pierdere mare. Indiferent cât de numeroşi sunt, acum vor fi luaţi prin surprindere. Asta-i cea mai bună ocazie să-i găsim.
Ojore mă priveşte stăruitor şi oftează din rărunchi. Îşi scoate platoşa de alamă şi o aşază lângă sticluţa cu pigment negru.
— Ce faci? îl întreb.
