— Hai, lasă! Înainte de Raid nu vorbeai decât despre cum o să te alături celorlalţi Secerători.
— Eram doar un copil. Dar acum…
Nu termin propoziţia. Închid ochii, pentru că nu ştiu ce să mai spun.
— S-au petrecut prea multe? mă întreabă fratele meu.
— Prea multe lucruri mi-au fost răpite.
Se lasă liniştea. Mă aşez la loc, gândindu-mă la toţi cei pe care i-am pierdut. Magia era unul dintre lucrurile care mă făceau să mă simt plină de viaţă, însă acum mi-e cu neputinţă să o folosesc fără să mă
gândesc la oamenii care au murit.
Ştiu că nu am de ales. Nu-l pot învinge pe Inan fără ajutorul rebelilor. Dar să devin un Mai-mare, să preiau această îndatorire sacră pare cu totul greşit.
Tzain îngenunchează în faţa mea.
— Eşti speriată, dar nu există nimeni mai potrivit pentru treaba asta. Îmi amintesc cum ţi s-au luminat ochii după ce tu şi Mama aţi urmărit Ascensiunea acelui Secerător.
Amintirea de care pomeneşte mă învăluie. Văd cu ochii minţii pielea minunată a Mamei, părul ei des şi alb.
Ultima dată când a fost ales un Mai-mare al Consiliului Secerătorilor, am mers tocmai până în Lokoja, fiindcă voiam să
asistăm la Ascensiune. Mama m-a strâns de mână când a început ritualul. Palmele ei miroseau întotdeauna a ulei de nucă-de-cocos.
Mi-am ţinut respiraţia când locul unde se petrecea Ascensiunea s-a luminat în nuanţe purpuriu-închis – semnul că Oya era prezentă. Un fum negru a învăluit locul ritualului, ascunzându-l pe noul Mai-mare de privirile noastre.
— Ce se întâmplă? am şoptit.
— E ìsípayá lui, mi-a răspuns mama, tot în şoaptă. În timpul Ascensiunii, Mai-marele primeşte puţin din înţelepciunea zeului său. Se spune că profeţia de care are parte îl ajută să-şi conducă clanul.
— Vreau şi eu o ìsípayá! am spus, iar Mama a început să râdă.
M-a strâns în braţe.
— Şi eu vreau. Într-o zi, s-ar putea să primim şi noi una.
Pe atunci nu ştiam ce înseamnă să fii Mai-marele unui clan. Ştiam doar că, indiferent ce voia Mama, eu trebuia să am acel ceva.
Tzain mă ajută să mă ridic în picioare şi mă încurajează:
— Poţi s-o faci. Sunt convins de asta. Pur şi simplu trebuie să-ţi demonstrezi ţie înseţi că poţi.
Dau din cap şi oftez lung, uitându-mă la uşa templului.
— Bine. Să mergem!
Când Mama Agba intră în cercul de pietre aflat la baza celui de-al treilea munte, printre maji se aşterne tăcerea. Aproape optzeci de membri Iyika privesc de dincolo de pietre, împreună cu divinerii din clanul lor. Mama Agba arată ca o zeiţă. Poartă un turban înalt, argintiu şi o mantie asortată. Mătasea lucioasă alunecă în urma ei în vreme ce se îndreaptă spre centrul cercului, iar vopseaua albă îi accentuează sprâncenele şi îi subliniază pomeţii.
Se adresează mulţimii:
— Zeii ne zâmbesc astăzi. Înaintaşii voştri vă zâmbesc şi ei. De fiecare dată când un nou membru al Consiliului Mai-marilor se ridică
să-şi conducă propriul clan, insuflăm viaţă în ceea ce duşmanii noştri au încercat să distrugă!
Uralele răsună prin mulţime, iar eu trag adânc aer în piept, impresionată de privelişte. Mi-aş dori să pot duce imaginea asta în mormântul lui Baba. Pentru prima dată, simt că moartea lui nu a fost
în zadar.
— Înainte de Raid, rolul Mai-marelui era rezervat pentru cel mai puternic maji al unui clan, continuă Mama Agba. Dacă cineva considera că titlul i se cuvine, avea dreptul să ceară să-l provoace la luptă pe Mai-mare, ca să încerce să demonstreze valoarea sa. Iar un Mai-mare are posibilitatea să accepte că a apărut o nouă putere, mai mare decât a lui, şi să se retragă. Mi s-a adus la cunoştinţă că există
cineva care vrea să facă asta.
Mama Agba îşi împreunează palmele şi se răsuceşte spre cei trei Secerători adunaţi în colţul îndepărtat. Cu toate că ei alcătuiesc cel mai puţin numeros clan din sanctuar, să văd atâţia Secerători la un loc mă emoţionează. Acum câteva luni, nu exista niciun Secerător în Orïsha.
— Mâzeli Adesanya – rosteşte solemn Mama Agba –, Mai-mare al Clanului Secerătorilor, eşti provocat la o înfruntare. Accepţi provocarea sau renunţi la titlul tău?
Mâzeli îşi umflă pieptul şi traversează podeaua din calcedonie. Pe umeri îi atârnă o robă din mătase neagră, pe al cărei tiv se văd însemnele Secerătorilor, în nuanţe de purpuriu.
Mâzeli face o plecăciune în direcţia mea.
— Renunţ cu bucurie! Cine altcineva ar putea conduce mai bine Secerătorii, dacă nu însuşi Soldatul-Care-Aduce-Moartea?
Cuvintele lui stârnesc urale pe tot muntele. Ovaţiile ar trebui să-mi dea curaj; în schimb, simt picături de transpiraţie pe tâmple.
Greutatea întregii lumi mă apasă pe umeri când mă ridic. Fiecare pas pe care îl fac pe pardoseala de calcedonie pare să dureze o eternitate.
