din apele mării; îmi lasă impresia că dorm într-un palat. Mângâi în treacăt plantele care se împletesc într-o boltă, de-a lungul tavanului.

Ajung în camera cea nouă a lui Amari, la etajul cinci.

Plânsete înăbuşite răzbat prin uşa de obsidian. Cu greu mă

hotărăsc să bat la uşă. Plânsul se curmă imediat. Aud zgomotul surd al unor paşi care se apropie.

— Cine e? strigă Tzain.

— Eu sunt, îi răspund. Avem o întrunire a Mai-marilor.

Uşa se întredeschide. Tzain coboară vocea. Iese pe jumătate din cameră, ca să nu-l audă Amari.

— Pe unde ai umblat? şopteşte el. Are nevoie de tine.

Îl dau deoparte şi intru în camera lui Amari.

— Şi Secerătorii mei au avut nevoie de mine. Nu uita că ea singură

s-a băgat în încurcătura asta!

Privesc cu atenţie în jur. Încăperea e ca a mea. Are pardoseală din dale turcoaz. Spre exterior se deschide un balcon rotund, de unde se vede o cascadă.

— Fii înţelegătoare! spune Tzain. Niciun Vindecător nu vrea s-o ajute.

Ea stă dinaintea unei oglinzi crăpate. Are faţa umflată şi roşie de plâns. Vânătăi urâte îi brăzdează tâmplele şi maxilarul. Braţul drept îi atârnă într-o eşarfa improvizată, petrecută de-a curmezişul pieptului.

Se chinuie să deschidă o cutie de tablă plină cu pigment maro-deschis. Cu vârful degetelor, îşi aplică pigmentul peste răni, ca să le acopere.

— Ştii că un Vindecător ar rezolva asta, nu? îi spun.

— I-am rugat să mă ajute, îmi spune sec. După al cincilea refuz, am renunţat.

Fac ochii mari. Îmi feresc privirea, prefăcându-mă că mă uit foarte atentă la cada ei din alamă.

Vindecătorii ar trebui să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie, indiferent de propriile emoţii şi păreri.

În continuare, Amari se străduieşte să-şi acopere vânătăile, dar e neîndemânatică, fiindcă încearcă să-şi folosească mâna stângă. Aburii furiei mele încă nu s-au risipit de tot. Cu toate astea, o aşez pe scaun şi fac un efort s-o ajut.

— Mulţumesc, Zélie!

Mă abţin să scot vreun cuvânt. Îi răspund dând din cap. Amari priveşte încruntată peretele, dar din când în când carapacea sub care încearcă să se ascundă cedează.

Îmi dau seama câtă tristeţe adună în sufletul ei. Probabil că se simte foarte singură.

Deşi a reuşit s-o învingă pe Ramaya, victoria ei n-a făcut decât s-o izoleze.

— Am încercat să mă duc la Ramaya, îmi zice Amari, cu glas tremurător. Am vrut să-mi cer scuze faţă de ea, dar încă nu s-a trezit.

Simt un gust amar pe limbă. Nu spun nimic. Ramaya a rămas fără

cunoştinţă de la momentul luptei lor. Nici măcar puterea vindecătoare a lui Khani nu a reuşit s-o readucă în simţiri.

— Şi tu mă urăşti? mă întreabă Amari.

Degetele mele încremenesc deasupra obrajilor ei. Aproape că-i port pică fiindcă mă întreabă aşa ceva. Dar, la urma urmei, eu sunt cea care a antrenat-o. Eu am învăţat-o incantaţia. Într-un fel, mă simt tot atât de vinovată pentru starea Ramayei precum se simte Amari.

— Mi-ai promis că nu vei folosi împotriva unui maji ce te-am învăţat, îi reproşez.

— Ştiu, dar n-am avut de ales…

Mă răstesc la ea:

— Întotdeauna ai de ales! Doar că ai ales greşit.

Scutur din cap şi pun cutia cu pigment pe podea.

— Ai ales să câştigi cu orice preţ. La fel ca tatăl tău. La fel ca Inan.

Mânia începe să încingă atmosfera din cameră. Trebuie să mă

controlez din răsputeri ca să nu-i întorc spatele şi să plec. Încerc să

nu mă uit la şuviţa ei albă, care îmi aduce aminte de oamenii ei şi de faptul că, în continuare, ei le fac rău celor ca mine.

Vreau să ies ca o furtună din cameră, însă în clipa următoare Amari îşi apleacă fruntea. Lacrimile şiroiesc din nou pe obrajii ei, lăsând dâre prin stratul de pigment.

— Îmi pare rău, înţelegi? Îmi pare rău cu adevărat.

Îşi şterge nasul.

— Ştiu că am dat-o-n bară. Ştiu că am pierdut controlul asupra magiei mele. Dar habar n-am cum să îndrept lucrurile.

Suferinţa ei îmi domoleşte furia. Oftez din rărunchi şi o întorc cu faţa spre mine. Bineînţeles că nu înţelege.

E titán.

E monarh.

Îi explic:

— Dacă vrei să devii Mai-mare, trebuie să înţelegi că adevărata magie nu presupune putere. Ea face parte din noi, e ceva ce sălăşluieşte în sângele nostru. Poporul nostru, oamenii noştri au suferit din cauza ei. Au murit din cauza ei. Nu poţi învăţa să foloseşti magia, pur şi simplu. E adevărat că ne-ai ajutat s-o recăpătăm, dar încă suntem vânaţi şi ucişi chiar din cauza magiei pe care titánii ca tine o folosesc împotriva noastră.

Amari dă din cap, ştergându-şi lacrimile. Cugetă la cuvintele mele.

— Voi găsi o cale să-mi cer scuze faţă de Mai-mari şi faţă de Conectori.

— Bine.