Iau din nou cutia cu pigment şi acopăr dârele lăsate de lacrimi.

— E cumplit acolo, afară, îi zic. Avem nevoie de tine.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU

AMARI

Un zid de tăcere mă întâmpină când mă opresc în faţa arcadei aurite din Sala Consiliului. Nu m-am arătat la faţă de câteva zile. Nici nu vreau să mă gândesc la ce vor spune. Dar, în loc să mă concentrez asupra căutăturilor urâte pe care mi le aruncă Mai-marii adunaţi în jurul mesei din lemn de tec, îmi desfăt ochii cu acest spaţiu sacru.

Prin ferestrele cu vitralii, razele de lumină se strecoară şi scaldă

încăperea în toate culorile curcubeului. Pietre lucioase şi netede ca sticla alcătuiesc modele în spirală, pe toată suprafaţa pereţilor.

— Uau!

Respir adânc şi duc o mână la piept. Când intru mă străbate un fior, ca şi cum aş fi fulgerată. După cum spune Zélie, intrarea asta e vrăjită şi îngăduie să treacă doar Mai-marii din trecut şi din prezent.

Zece statui din bronz străjuiesc de jur-împrejurul încăperii. Sunt monumente ridicate în cinstea primilor lideri ai clanurilor de maji.

Îmi aduc aminte de importanţa acestui rang în clipa când mă aşez în faţa unei statui care poartă veşmântul albastru al Conectorilor.

Dacă vrei să devii Mai-mare, trebuie să înţelegi că adevărata magienu presupune putere. Cuget la cuvintele lui Zélie în vreme ce aşteptăm să ni se alăture şi ultimul lider. Mă uit cu luare-aminte la majii aşezaţi în jurul mesei. Unii dintre ei îmi întorc o privire gravă. Alţii refuză să

se uite la mine.

Nâo o atrage pe Zélie într-o discuţie. Kâmarū se apleacă, sprijinindu-şi un cot pe piciorul lui de fier. Lângă el, Na’imah se joacă

uşor cu fluturii roz din buclele ei. Aceştia i se aşază pe unghiile colorate.

La stânga ei, Dakarai, Mai-marele Clarvăzătorilor, prinde un fluture. E un băiat rotofei, cu capul numai bucle, dezbrăcat până la brâu şi purtând două lanţuri subţiri la gât.

— Să vii în camera mea după întrunire! îmi cere Khani, privindu-mă atent.

Chipul ei plin de pistrui se încruntă.

Cu toate că n-o pot considera prietenă pe vechea parteneră de agbön a lui Tzain, e plăcut să stau din nou lângă ea.

— Chiar dacă Vindecătorii mei nu sunt de acord cu tine, n-ar fi trebuit să refuze să te vindece, adaugă ea.

— Poţi să-i învinovăţeşti? bombăne Kenyon. Din cauza alor ei, oamenii noştri mor.

Arzătorul cu umeri laţi stă pe scaun, cu braţele încrucişate la piept.

Priveşte modelele de pe pereţi. Se zvoneşte că n-a prea vorbit de când a aflat că monarhia i-a ucis un sfert din Arzători, în afara zidurilor oraşului.

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat în Lagos, îi spun.

Kenyon mormăie ceva, în chip de răspuns.

— Scuze că am întârziat! zice Folake, intrând în încăpere.

Mai-marele clanului Luminarilor străluceşte în caftanul său galben, care flutură în vânt.

Îi zâmbeşte lui Zélie şi se aşază pe scaunul de lângă ea. Părul des şi ochii ca de pisică îmi trezesc amintiri despre prima noastră întâlnire, în tabăra divinerilor lui Zulaikha. Acum, că a sosit şi el, toţi cei zece Mai-mari sunt prezenţi.

— Cu ce să începem? îi întreabă Zélie.

— Ce-ar fi să începem cu Mai-marii care sunt cu adevărat maji?

Mă crispez. Băiatul din faţa mea tocmai m-a insultat. Cu toate că

nu ne-am cunoscut, ştiu că el este Jahi, Mai-marele Eolicilor. Un crâmpei de vânt îi şuieră printre degete. Dacă am înţeles bine, e iubitul Ramayei. Deci nu-i de mirare că Jahi nu mă vrea aici.

— Àgbààyà, las-o în pace! îi cere Nâo. Amari a câştigat întrecerea cinstit.

— Magia lor nu e ca a noastră, i-o întoarce Jahi. N-a fost deloc cinstit.

Intervin în discuţie:

— De fapt, chiar vreau să vorbesc despre asta.

Mă ridic în picioare, străduindu-mă să fiu cât mai demnă.

Îmi imaginez cum ar reacţiona Mama într-o asemenea situaţie.

Chiar şi atunci când nu se simţea în largul ei, avea întotdeauna ceva care îi făcea pe ceilalţi să se simtă neînsemnaţi.

— Vreau să-mi cer iertare. N-am intenţionat să pierd în asemenea

măsură controlul asupra magiei mele. Nici nu-mi pot imagina cât de greu a fost să asistaţi la înfruntare. Dar…

— Evident că există un „dar”, pufneşte Na’imah.

Nările îmi freamătă de furie, însă vorbesc mai departe:

— Ce s-a întâmplat dovedeşte din plin de ce e în interesul vostru să cădeţi la pace cu monarhia.

Mă aşteptam la rafala de furie care izbucneşte după propunerea mea. Câţiva Mai-mari mă vorbesc de rău, în yoruba. Alţii îşi dau ochii peste cap.

— Ce faci? îmi zice Zélie.

— Am spus că-mi voi cere iertare, îi răspund în şoaptă. Dar riscăm să pierdem războiul. Acesta e, în continuare, cel mai bun plan.

— Vă daţi seama că e o capcană, nu? întreabă Jahi, după care se uită prin încăpere. Pun pariu că i-a dat încă de la bun început informaţii lui frate-său. Probabil că din cauza ei am pierdut Lagosul.

Ripostez:

— Din cauza voastră aţi pierdut Lagosul! Oferta de pace a fratelui meu a fost sinceră. Voi i-ai forţat mâna când i-aţi distrus proviziile.