Dau să-mi şterg urmele de vomă de pe bărbie, dar mă ustură să
ridic mâna. Zélie scutură din cap. Îmi vede arsurile din palmă. Pielea e plină de băşici şi roşie.
— Mă simt bine, îi spun. Pur şi simplu trebuie să-mi dau mai multă osteneală.
— Dacă-ţi dai mai multă osteneală, o să te sinucizi. Chiar vrei asta?
Mâinile îmi tremură. Mă răsucesc pe o parte, în iarbă. După ore de antrenament în zadar, plămânii mei ard când respir. Însă atunci când sunt la un pas de a renunţa, îmi amintesc de rănile Ramayei.
Dacă mai deschizi o dată gura la masa mea, o să-ţi smulg limba cumâinile mele!
Rebelii Iyika nu mă vor respecta niciodată dacă nu le pot demonstra puterea pe care o am. Ca să-i câştig de partea mea, trebuie să-mi controlez magia.
Încerc să ignor durerea şi mă ridic în picioare. Dar nu apuc să-mi invoc din nou magia, pentru că Zélie mă opreşte.
— Cu adevărat important nu e cât de mult te forţezi, oftează ea.
Vino cu mine! O să-ţi explic.
Păşesc pe urmele ei. Coborâm în văile din junglă, ferindu-ne cârceii de viţă-de-vie ce atârnă. Ţârâitul pătrunzător al cicadelor se uneşte, alcătuind un cor al nopţii. Deasupra noastră, babuinemii se
caţără şi sar prin copaci.
Deşi mă dor muşchii, mă bucur de tihna pe care o oferă drumul spre râul ce curge de-a lungul potecii de lângă sanctuar. Zélie îngenunchează şi îmi arată o porţiune unde apa se strecoară printr-o grămadă de pietre mari.
— Imaginează-ţi că apa aceasta e ashêul nostru, îmi cere ea.
Energia spirituală din sângele nostru. Când majii folosesc incantaţii, e ca şi cum ar ridica una dintre pietre. Magia curge liber, îngăduindu-ne s-o folosim în siguranţă.
Ridică o piatră, iar eu privesc cu atenţie noul drum pe care apa şi-l croieşte prin barajul natural. Îmi imaginez magia de culoarea lavandei care curge prin trupul lui Zélie, umplându-i venele, aidoma unei pânze incandescente de păianjen.
— E ca şi cum ai băga aţa într-un ac?
— Cam aşa ceva, aprobă Zélie. Energia care curge liber nu e la fel de puternică precum a ta, dar e precisă. Poate fi mânuită în aşa fel încât s-o foloseşti în mai multe moduri.
Zélie tace o clipă. Cercetează grămada de pietre şi se opreşte la cea mai mare.
— Ca titán, foloseşti magia de sânge în mod natural. Asta înseamnă că nu ai precizie. Nu deţii controlul asupra ei.
Ridică piatra grea, iar apa începe să curgă vijelios, ţâşnind pe noul ei traseu.
— E ca şi cum ţi-ai elibera în sânge tot ashêul tău, dintr-odată.
Rezultatul e o magie precum a ta.
Mă uit îndelung la mâinile mele. Încep să înţeleg sursa durerii mele. Toată noaptea, am simţit că un foc arde dezlănţuit înăuntrul meu, rănindu-mă la fiecare încercare de a-mi folosi magia.
— Dacă magia mea e un ac, a ta e un baros, explică Zélie. Dacă nu o controlezi, tu şi cei din jurul tău veţi fi răniţi. Dacă eliberezi prea mult ashê, nu doar că vei simţi durere. Te vei îneca.
Strâng din buze şi cuget la ce mi-a zis. Dacă ceea ce spune Zélie e adevărat, toţi titánii sunt un pericol pentru ei înşişi. Oare câţi dintre ei au pierit pentru că şi-au împins abilităţile prea departe?
— Dar ce crezi că se întâmplă cu Mama? o întreb. Reuşeşte să
folosească mai mult ashê decât orice titán. De ce n-a omorât-o magia
până acum?
Zélie se cutremură.
— Nu ştiu, îmi răspunde. N-am mai văzut o putere ca a ei. Parcă ar fi cu totul altceva.
Trag adânc aer în piept şi mă ridic în picioare. Încerc să sucesc pe toate părţile explicaţia lui Zélie, căutând o soluţie.
— Dacă folosesc magia de sânge, atunci tot ce-mi trebuie este s-o controlez, îi spun. Putem rezolva asta dacă mă înveţi o incantaţie.
Nările lui Zélie freamătă. Face un pas înapoi. Umerii i se încordează.
— Yoruba e sfântă pentru poporul nostru. Nu-i ceva pe care poţi pur şi simplu să-l înveţi.
— Ce se întâmplă acum e mai important decât limba voastră. Pe toate Cerurile! Suntem în război…
— Magia noastră nu are legătură cu războiul! ţipă Zélie.
Incantaţiile reprezintă istoria poporului nostru. Exact ceea ce tatăl tău a încercat să distrugă.
Prietena mea scutură din cap. Pieptul i se zbuciumă.
— Titánii ne-au furat magia. Nu se poate să ne furi şi limba!
