Atacurile Ramayei încep să scadă în intensitate; o scurtă amânare, cât să-şi tragă sufletul.

— Nu-mi pasă ce ai făcut, îmi zice. Dacă vrei să-i ajuţi pe maji, atunci omoară-ţi familia odioasă! Pune-ţi capăt zilelor!

Se apleacă. Părul ei alb îmi atinge obrazul.

— Majilor le va fi mult mai bine fără tine. Orïshei îi va fi mai bine fără tine.

Cumva, cuvintele astea mă dor mai tare decât magia ei. E ca tăişul Tatei scrijelindu-mi spatele. E ca atunci când mama s-a folosit de adunarea mea ca să atace.

— Idá a ti okàn …

Inima mea bate atât de asurzitor, încât nu mai aud restul incantaţiei. Simt ura Ramayei ca pe propria durere. O furie ce îmi va arde regatul din temelii.

Încerc să ajung la puterea din sângele meu, chiar dacă nu înţeleg.

Zeii mi-au dat această magie cu un motiv. O voi folosi ca să salvez Orïsha, chiar dacă majii mă urăsc din cauza asta.

Scot un ţipăt şi îmi înfig degetele în părul Ramayei. O trag spre mine şi în acelaşi timp o lovesc cu cotul în tâmplă. Se împleticeşte.

Profit de avantaj şi o dobor.

O încalec, ţintuind-o la pământ. Un foc albastru se aprinde în mâinile mele.

Acul nu funcţionează.

Aşa că scot barosul.

— AAAH!

Răcnetul asurzitor al Ramayei zguduie culmile munţilor. Magia mea îi ciopleşte mintea ca un cuţit. Îi scormonesc cicatricile, deschizându-i-le la fel cum mi le-am deschis pe ale mele, pe corabia de război.

Simt pe gâtul ei mâna aspră a unui soldat. Văd cu ochii minţii cum a murit tatăl ei, din cauză că l-a împins. Tresar când aud pocnetul oaselor; pumnul meu îi loveşte arcada stângă. Simt căldura sângelui ce i se revarsă din rană.

— Amari, opreşte-te!

Zélie strigă de departe, dar nu-mi pot descleşta mâinile. Prin ochii mei străfulgeră lumini albastre. Oasele din braţele mele trosnesc, pentru că nu mai reuşesc să controlez magia. O revărsare nesfârşită

de scene din viaţa Ramayei îmi umple mintea. Orice fărâmă de durere care îi sfâşie fiinţa o sfâşie şi pe-a mea. Nu simt braţele care mă trag înapoi. Abia dacă o văd pe Ramaya prăbuşindu-se, înainte să-şi piardă

cunoştinţa. Strigăte pe care nu le desluşesc devin tot mai răsunătoare.

În toată nebunia asta, chipul lui Zélie îmi apare în faţă. Vocea ei e înăbuşită de durerea pe care o simt în cap.

În spatele ei zace Ramaya, fără cunoştinţă.

Nu-mi dau seama dacă pieptul ei se mişcă.

— Khani, repede! strigă Mama Agba.

Khani, Mai-marele Clanului Vindecătorilor, vine alergând pe piatra de calcedonie. Cozile ei albe, împletite se mişcă lin. Îşi lipeşte degetele de gâtul Ramayei, încercând să-i simtă pulsul. Ochii Ramayei au o privire fixă.

După câteva momente, Khani oftează. Vindecătoarea clatină din cap şi zice:

— Trăieşte. Dar e la limită.

Ochii mi se umplu de lacrimi. Mâinile îmi tremură.

— Eu nu… eu n-am…

Zélie mă strânge în braţe. Mă mângâie pe spate, dar simt că

tremură.

Mă strânge de umeri.

— Nu te uita! Nu face nicio mişcare!

CAPITOLUL TREIZECI

ZÉLIE

Îmi croiesc drum spre locul unde se adună Mai-marii clanurilor.

Abia dacă-mi târăsc picioarele. Toate zilele care s-au scurs de la Ascensiune încoace s-au estompat, contopindu-se. Din pricina mulţimii de majii şi a divinerilor care au venit în sanctuar, de când am pierdut Lagosul, mi-e tot mai greu să merg dintr-un loc în altul.

Parcă sunt un somon care înoată împotriva curentului. Avem de hrănit peste două sute de guri – majoritatea, divineri încă lipsiţi de puteri. Raţiile scad pe măsură ce dormitoarele comune se aglomerează.

În fiecare zi sosesc alţi şi alţi oameni care povestesc despre atacurile monarhiei asupra majilor. Nu ştiu cum vom riposta. Mi se pare că pierdem neîncetat teren. Un teren pe care monarhia e lacomă

să-l cotropească.

Victoria care altădată părea la doar o luptă distanţă ne scapă

printre degete.

— Z., vii sau nu?

Nâo mă atinge uşor pe umăr, distrăgându-mi atenţia de la grijile mele.

Armura albastră a Mareicei luceşte în razele soarelui, iar braţul ei parcă sculptat etalează valurile tatuate de-a lungul pielii ca abanosul.

Ceilalţi Mai-mari stau în picioare, la umbra boltei acoperite de vrejuri, aflată la intrarea în cantină. Mă aşteaptă să merg în sala de consiliu. Par să-mi acorde mai multă atenţie acum, când Ramaya zace în infirmerie.

— Ne întâlnim acolo! îi strig lui Nâo.

Aroma chiftelelor moi şi pufoase din cartofi-dulci şi a celor de fasole, prăjite în ulei, se răspândeşte în toate holurile. Mă îndrept spre scările în spirală care urcă spre turnul Mai-marilor, înalt de unsprezece etaje. La fiecare nivel se află încăperile unui Mai-mare. E

singura structură de pe acest munte care a fost construită de primii Mai-marii ai clanurilor. Cărămizile sunt făurite din sticlă recuperată