Mă gândesc la visul meu de a naviga undeva departe. Simt arsura cicatricilor. Dar când ajung lângă Mama Agba, nu pot nega dorinţa pe care o simt în inimă.
Îngenunchez în faţa ei. Vocea Mamei Agba se umple de emoţie.
— Zélie Adebola…
Ochii ei de culoarea mahonului strălucesc de lacrimi. Trebuie să-mi înfig unghiile în palme ca să le stăpânesc pe ale mele.
— Şé o gba àwọn ènìyàn wònyí gégé bí ara rẹ? Şé ìwọ yóò lo gbogboagbára rẹláti dábòbò wón ni gbogbo ònà?
Îi accepţi pe aceşti oameni ca fiind ai tăi?
Îţi vei folosi puterea ca să-i protejezi cu orice preţ?
Povara întrebărilor ei îmi apasă pieptul. Îi privesc pe Secerătorii adunaţi în jurul lui Mâzeli. Bimpe urmăreşte totul cu degetele la buze. Mári îmi face semne cu mâna, plină de însufleţire, parcă imună
la solemnitatea momentului. Deşi le cunosc de doar câteva ore, simt deja că în venele noastre curge acelaşi sânge. Asta îmi dă un sentiment liniştitor. În preajma lor mă simt aşa de bine cum nu m-am simţit de mulţi ani.
— Care-i răspunsul tău? întreabă Mama Agba.
Îmi îndrept spatele şi dau aprobator din cap. Pentru prima dată
după Raid, înţeleg cu adevărat potenţialul pe care-l avem şi văd frumuseţea a ceea ce am putea deveni.
— Mo gbà. Mà á se é.
Importanţa jurământului meu parcă mă sugrumă: „Voi face tot ce pot ca să-i protejez pe aceşti Secerători”.
Mama Agba îşi şterge o lacrimă, apoi îşi înmoaie degetul într-o cutie de tablă cu colorant purpuriu scânteietor. Îmi desenează o semilună pe frunte şi o linie de-a lungul maxilarului. Întregul munte e cufundat în tăcere. Încheie binecuvântarea cu un desen complicat, deasupra ochiului meu stâng. Rămân nemişcată când îmi pune în jurul picioarelor ofrande de scorţişoară şi de iarbă-de-mană.
Mă sărută pe frunte.
— Ştiu că părinţii tăi sunt mândri de tine. La fel şi eu.
Zâmbesc, gândindu-mă la ce ar spune ai mei dacă ar fi aici. Mamei îi fusese menit să devină cel mai tânăr Mai-mare al Consiliului Secerătorilor din istorie. Acum, această onoare îmi revine mie.
— Dă-mi mâna, copilă!
Întind palma. Mama Agba scoate un pumnal negru.
— Fie ca jurământul tău să fie scris cu sânge! spune ea solemn. În faţa poporului tău. În faţa zeilor tăi.
Mama Agba îmi crestează palma şi-mi călăuzeşte mâna. Îmi lipeşte palma de centrul cercului. Piatra se luminează. Magia încălzeşte aerul din jurul meu. Nu doar sângele e sorbit din fiinţa mea. Din mulţime se aud icnete de uimire când mâna mea devine una cu suprafaţa pietrei. Lumina purpurie se împrăştie precum firele din plasa unui păianjen gigantic. Lumini incandescente scapără în jurul capului
meu. Venele mi se umflă pe sub piele.
Cu o strălucire instantanee, lumina de sub mine erupe în nori de fum purpuriu. Ceaţa este atât de densă, încât n-o mai văd nici pe Mama Agba. Fumul înghite toate sunetele.
Nu mai văd nimic. Tatuajele de pe gâtul meu încep să vibreze.
Apoi Oya luminează în întuneric.
Pe toţi zeii…
Nu contează de câte ori i-am văzut puterea; de fiecare dată, rămân fără suflare. Mi se taie respiraţia când Oya mi se arată, mai impunătoare ca oricând. Fustele i se învârt într-un uragan roşu.
Străluciri în nuanţe de purpuriu-închis îi conturează pielea neagră ca obsidianul. O picătură de ashê i se scurge din mână, strălucind tot mai puternic în timp ce alunecă prin întuneric.
Toţi muşchii din corp mi se încordează. Mă pregătesc să primesc darul, înţelepciunea sacră cu care doar o ìsípayá te poate înzestra.
Ìsípayá unui îmblânzitor a fost cea care ne-a ajutat să găsim animalele de călărie masive pe care le folosim. Ìsípayá unui Secerător a dat naştere primelor incarnări. Aceeaşi dorinţă nestăvilită pe care am avut-o în copilărie mă mistuie şi acum, când îmi răsfir degetele, aşteptând ìsípayá mea.
Picătura de ashê aterizează în palma mea şi ochii mi se umplu de lumină purpurie.
Pielea mea arde pe măsură ce ìsípayá pune stăpânire pe mine. La început, o fâşie de lumină purpurie se învolburează din pieptul meu, ca o panglică. Apoi apare o fâşie aurie, răsucindu-se din întuneric.
Urmează cea portocalie şi cea verde-smarald. Toate strălucirile se împletesc între ele. Se întrepătrund asemenea rădăcinilor arborilor-mamut, zămislind o putere atât de mare, încât rage ca o leonară.
O mulţime de întrebări mi se bulucesc în minte. Întind mâna, încercând să ating curcubeul ameţitor de magie. Dar când degetele mele dau să atingă căldura mistuitoare, fâşiile de lumină dispar.
— Uf!
Respir cu greu. Cad în genunchi. Ridic palma tremurătoare în dreptul ochilor, dar nu se mai vede nici urmă din tăietura făcută de Mama Agba.
După ce se risipeşte fumul, Mama Agba îmi întinde mâna. Ochii
căprui îi lucesc de mândrie. Mă ajută să mă ridic în picioare. Nu-mi iese din minte curcubeul zămislit de ìsípayá mea. Mama Agba mă
întoarce cu faţa spre mulţime. Îmi ridică braţul. Inima mi se umple de fericire când muntele întreg vuieşte de urale.
