Înhaţă o pereche veche de pantaloni, care zace pe podea.
— Ce crezi că fac? După cum spuneam, nu te las să te duci singur.
Plecăm amândoi, la adăpostul nopţii. Ne ferim de soldaţii care păzesc palatul. De gărzile ce stau de strajă la uşa Mamei.
După ce ajungem în piaţă, ne ia o oră să trecem de porţile distruse ale Lagosului. Când ajungem, în cele din urmă, în pădurea carbonizată din împrejurimile capitalei, dincolo de paza militară, grăbim pasul.
— E de-ajuns să-i găsim, îi zic. Apoi Mama se va ocupa de restul.
Îmi privesc mâinile şi mă întreb dacă puterea mea va fi vreodată
egală cu a ei. Din curiozitate, încerc să-mi invoc magia, dar pielea mă
ustură din cauza şuvoaielor străvezii şi albastre ce-mi fulgeră din vârfurile degetelor. Îmi duc mâna la tâmplă. Încercarea mea neînsemnată mi-a provocat o durere de cap îngrozitoare.
— Încă te doare?
Ojore se uită la mine, iar eu încuviinţez. Cu cât trece timpul, cu atât mă îngrijorez mai mult că magia mea va rămâne mereu aşa.
Înainte de ritual, îmi uimeam toţi adversarii. Acum se pare că reuşesc să mă uimesc doar pe mine.
— N-a fost niciodată uşor, îi spun. Dar de obicei magia îmi răspundea atunci când aveam nevoie de ea. M-am obişnuit s-o am la îndemână. Făcea parte din mine.
Ojore strâmbă din nas. Mă-ntreb dacă nu cumva am spus prea multe. Deodată, frunzişul foşneşte în stânga noastră.
Inima îmi sare din piept. Duc mâna la sabie, aşteptând ca majii să
atace. Dar când pe lângă noi trece o hienară tărcată, aproape că
îngenunchez de uşurare.
— Ceruri!
Îmi duc mâna la piept, ca să-mi liniştesc inima. Mă uit la Ojore, dar el nu s-a clintit deloc. O privire pierdută îi înceţoşează ochii.
— Eşti bine? îl întreb.
Mâna liberă îi tremură. Durează câteva clipe să-şi vină în fire. Când iese din starea asta, îşi fereşte privirea.
Simt că-i vine să intre-n pământ de ruşine.
— Ai nevoie să ne oprim câteva clipe? îl întreb.
— Nu. Mă simt bine.
Dă s-o ia înainte, însă îl apuc de mână. Îl silesc să rămână pe loc.
Aştept să-şi revină. E ciudat să-l văd aşa.
De obicei, vechiul Ojore se grăbea să se avânte în luptă.
Nu pare niciodată temător.
— Nu ştiu de ce şi-au trimis Arzătorii.
Ojore închide ochii şi adaugă:
— Sunt sigur că în rândurile celor din Iyika sunt şi Secerători. Şi Canceri. Ar fi putut ataca cu orice altceva în afară de foc.
Îşi duce mâna la cicatricile de pe gât şi chipul i se schimonoseşte de durere. Parcă văd cum flăcările ard în mintea lui. Uitându-mă la Ojore, mă întreb dacă nu cumva atacul cu foc a făcut parte din planul lui Zélie. În urmă cu câteva luni, am adus focul pe ţărmurile ei. I-am ars poporul. I-am distrus căminul. Poate că asta e răzbunarea ei.
— Dacă nu vrei s-o faci…
Ojore îmi curmă vorbele cu o ridicare de mână.
— Ne-au torturat prea multă vreme. E timpul ca viermii ăia să se târască înapoi în pământ.
Ura care i se întipăreşte pe chip e neobişnuită. Cu totul diferită de zâmbetul lui bine-cunoscut. Dau să spun mai multe, dar Ojore se urneşte din loc. Îl urmez.
Trece încă o oră. Distanţa dintre noi şi Lagos creşte.
Am sentimentul că suntem la jumătatea distanţei spre Ilorin. În sfârşit, auzim voci. Îndată ce sunetul ne ajunge la urechi, ne oprim.
Muşchii mi se încordează. Ne ghemuim după un copac, ca să iscodim tabăra rebelilor Iyika.
— Aici e, şoptesc, aplecându-mă în faţă ca să văd mai bine.
Câţiva zeci de metri mai încolo, rebelii gătesc o hienară la foc deschis. Toţi sunt în armuri roşiatice şi împart între ei farfurii de lemn.
