Se trânteşte pe versantul celuilalt munte. Recunoscător, sărută un smoc de muşchi de copac. În spatele lui, Tahir cade în genunchi. Se căzneşte să-şi stăpânească tremurul membrelor.
— Îmi pare rău! gâfâie el. Mă pricep mai bine să lucrez cu metalul.
— Te-ai descurcat grozav, îi zice Kâmarū şi îl ajută să se ridice. Nu ai niciun motiv să-ţi ceri scuze.
— Când poţi, traversează pe partea cealaltă, îl instruieşte Amari.
Dacă se întâmplă ceva şi trupele încearcă să treacă podul, trebuie să-l distrugi.
Tahir rămâne cu gura căscată de uimire. Se uită în sus, studiind din ochi podul de fier.
— Şi dacă nu vă întoarceţi până atunci?
— Nu contează, spune Amari. Dacă titánii îi prind pe ceilalţi, s-ar putea să găsească sanctuarul. Trebuie să-l protejăm cu orice preţ.
Deşi nehotărât, Tahir dă din cap şi face o plecăciune, în semn de respect. Kâmarū ciocneşte pumnul cu el, schiţând un gest victorios.
Apoi se întoarce către munte şi rosteşte o altă incantaţie:
— O ṣubú lulẹ̀. O ṣubú lulẹ̀…
În vârful degetelor i se aprinde o strălucire verde. Îşi apasă palmele pe stânca aspră. Icnesc de uimire când magia lui Kâmarū începe să
macine muntele. Pământicul împinge mai tare, până când începe să
apară un tunel suficient de mare încât să intrăm în el. Amari îmi dă
un ghiont. Păşesc în spatele lui Kâmarū. Ne facem nevăzuţi în întuneric.
Chiar şi cu ajutorul magiei lui Kâmarū, să sapi un tunel prin munte e o muncă trudnică şi neîntreruptă. Ceilalţi rămân în urmă, preferând să înainteze cu paşi mai mici. În ciuda tentaţiei de a le urma exemplul, mă trezesc că ajung lângă Kâmarū. Felul în care lucrează
inspiră linişte interioară. Îl privesc şi aproape că uit de gărzile aflate deasupra capetelor noastre.
— Oare chiar ai nevoie să intri în templu? îl întreb.
Kâmarū mă priveşte şi sprâncenele stufoase i se arcuiesc de mirare.
— Stăpâneşti deja atâtea incantaţii…
Gesticulez spre mâinile lui, care luminează. Privesc cum piatra muntelui se face fărâme, de parc-ar fi nisip.
— Tatăl meu a fost Mai-marele clanului nostru, îmi răspunde Kâmarū. Şi-a dorit să-i calc pe urme. Când am împlinit doisprezece ani, mă antrena de ani întregi.
Zâmbesc când mi-l închipui: un Kâmarū de-o şchioapă, fără pletele dese şi fără inelul de argint din nară. E uşor să mi-l imaginez antrenându-se la nesfârşit, zi şi noapte, îndrumat de tatăl lui.
— Îţi mai aminteşti ce te-a învăţat? îl întreb. Chiar şi după atâta timp?
— După Raid, doar atât mi-a mai rămas de la el: să repet aceste incantaţii.
Simt că mi se rupe sufletul. În închipuirea mea, Kâmarū şopteşte incantaţiile, dar tatăl pe care îl iubeşte nu mai e. Şi nici magia care ar fi trebuit să-i curgă prin vene.
— Tatăl tău ar fi foarte mândru de tine, îl asigur. Este mândru de tine.
Privirea lui Kâmarū se îmblânzeşte.
— Îmi place să cred acelaşi lucru.
Ne continuăm drumul. Mă gândesc la Mai-mari şi la maji, la cum erau vieţile lor înainte de Raid. Mâzeli mi-a povestit că monarhia i-a răpit părinţii, iar sora lui, Arunima, a pierit de inimă rea.
Pământicul mă surprinde că-l privesc cu ochi mari şi curioşi. Îmi aruncă un zâmbet atât de luminos, că mi se taie răsuflarea. Îmi dau seama, pentru prima dată, că l-aş putea pierde şi pe el.
— Nu te sperie să fii responsabil pentru atâtea suflete? îi şoptesc.
Dă aprobator din cap.
— Ba da. În fiecare zi. Dar frica asta mă determină să fiu mai puternic.
Mă bucur că e atât de hotărât. Îmi doresc să simt şi eu atâta hotărâre. Îndată ce vom avea pergamentele, îi voi putea învăţa pe
Secerătorii mei să se apere. Îi voi învăţa cum să atace.
Strâng mai tare bastonul în mână, închipuindu-mi chipul lui Inan.
Poate că, atunci când el şi mizerabila de maică-sa vor fi morţi, toţi majii se vor simţi liberi.
— Am ajuns, spune Kâmarū.
Amari îşi croieşte drum printre ceilalţi, ca să ajungă în faţă.
