O rupe la fugă, cu buclele săltând în urma ei. Ceilalţi se năpustesc

după ea. Mári sare de pe stâncă.

— Èmí òkú, gba ààyé nínú mi…

Umbrele lui Mári se materializează dintr-odată din mâinile ei şi se contopesc. Alcătuiesc o paraşută în spatele ei. Umbrele de culoarea vinului îşi schimbă direcţia odată cu cea a curenţilor de aer, permiţându-i să plutească în vânt.

Mári râde. Se strecoară înaintea celorlalţi, apropiindu-se de dealul acoperit de iarbă. Dar o rafală puternică de vânt o abate de la traseu.

Decolez şi eu.

— …Jáde nínú àwon òjìjí re. Yí padà láti owó mi!

Dedesubt, Bimpe alege o abordare diferită. În timp ce pluteşte spre pământ, umbrele i se unduiesc pe spate aidoma unei pânze. Captează

vântul precum vela unei corăbii. Când se apropie de râul care curge de-a lungul potecii, începe să recite incantaţia. Umbrele morţii se transformă într-o scândură sub tălpile ei.

— Ia de-aici, Mári!

Bimpe radiază de bucurie. Navighează pe curenţii învolburaţi.

Cozile împletite şi lungi până la brâu saltă pe pielea ei măslinie.

Umbrele o împing prin apă.

Incredibil! îmi trag umbrele spre mine. Mă apropii mai mult de copaci, pentru a-i urmări drumul. Nu cred c-o va întrece cineva, însă

apoi aud strigătul lui Mâzeli.

— …Yí padà láti owó mi!

Mâzeli ţâşneşte pe sub ea – o pată estompată, arcuită sub copaci.

Umbrele sale în nuanţa lavandei încă sunt prea slabe, aşa că nu-şi menţin forma, dar băiatul se foloseşte de această slăbiciune în avantajul lui. De îndată ce umbrele se eliberează, el spune din nou incantaţia, modelând spiritele într-o nouă frânghie. Acestea se înfăşoară în jurul unei crengi şi Mâzeli trage de ea, opintindu-se.

Mişcarea asta îl ajută să înainteze cu viteză.

— Ţine-o tot aşa! îi strig de sus, uimită de ceea ce văd.

Mâzeli se leagănă din umbră în umbră, ca un gorilion prin lianele junglei. Felul în care se mişcă mă lasă fără cuvinte. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să folosesc astfel umbrele morţii.

Când aterizează în vârful dealului, o mândrie enormă îmi încălzeşte inima.

Ridică braţele, victorios.

— Am reuşit! Sunt cel mai tare Secerător care a existat vreodată!

— Nu-i corect! se plânge Mári, care aterizează după el. Am crezut că e obligatoriu să zburăm!

Ajung pe deal. Umbrele mele se risipesc.

— N-am spus că e obligatoriu să zbori.

Mâzeli se plimbă ţanţoş de colo-colo, cu mâinile în şolduri şi cu pieptul bombat.

— Eu sunt noul Soldat-Care-Aduce-Moartea! Ba nu… De fapt, spuneţi-mi „Stăpânul Morţii”!

— Nu eşti nici pe departe stăpân pe ceva! pufneşte Mári.

Râd de cearta lor. Aş vrea să le pot împărtăşi bucuria. La început, îmi doresc să-i spun lui Tzain, dar apoi mă gândesc la Roën. Nici nu-mi pot imagina în ce necazuri l-ar băga mercenarul pe Mâzeli, dacă l-ar vedea cum se mişcă. Probabil că ar încerca să-l înroleze pe bietul băiat în echipa lui.

Zâmbesc şi mă întorc s-o salut pe Bimpe, care urcă dealul. O

îmbrăţişez. Dar când mă apropii de pantă, zăresc o şuviţă albă

mişcându-se ceva mai jos.

Silueta zveltă a lui Amari trece printre două dealuri, în depărtare.

Nu pare conştientă de prezenţa noastră. Nu merge ca şi cum a ieşit la plimbare. Păşeşte de parcă nu vrea să fie văzută.

Îl strâng de umeri pe Mâzeli.

— Condu-i pe ceilalţi înapoi! Vreau să verific ceva.

— E totul în regulă? întreabă el, iar eu dau din cap.

— Ne vedem la templu.

Se înclină în faţa mea, apoi se întoarce spre ceilalţi, iar eu sar de pe stâncă. Pentru mine, umbrele morţii sunt ca o a doua natură. Nu mai e nevoie să rostesc incantaţia. Mi se înfăşoară pe braţe, ajutându-mă

să plutesc spre pământ.

Ce faci? Mă iau după Amari, ridicând nişte liane încâlcite. N-am mai vorbit cu ea de când i-am distrus pergamentul. Din ce mi-a spus Tzain, ea chiar se aşteaptă să-mi cer scuze.

Cred că încearcă să fugă spre Lagos. Strâng din buze. Mă abţin s-o lovesc. Îmi vine să-i zbor dinţii din gură pentru ceea ce face. Când o să-nţeleagă că monarhia nu va accepta niciodată oferta ei de pace?

— Amari, opreşte-te!

Îi ies în faţă. Ne aflăm într-un luminiş din junglă.

Încremeneşte când îmi aude vocea. O prind de umăr şi o răsucesc spre mine.

— Unde crezi că te duci?

Culoarea îi piere din obraji, dar nu spune nimic. Abia acum văd o a doua şuviţă albă pitită printre copaci.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI NOUĂ