Fac un pas înapoi şi privesc încremenită magia care pătrunde prin palmele mele. Îmi pişcă pielea, dar e o senzaţie caldă. Aproape plăcută.
— Aşa ceva ar trebui să fie imposibil pentru orice maji sau titán!
spune Kâmarū, cuprins de uimire.
— Ei nu sunt titáni, explică Zélie. Oya a încercat să-mi arate asta în ìsípayá mea. Pot absorbi puterile titánilor care au acelaşi tip de magie ca al lor. Ei sunt mai degrabă nişte cênteri.
Zélie a născocit pe loc cuvântul ăsta.
Îmi dau seama de implicaţiile vorbelor ei.
— Ceruri! exclam. Dacă eu sunt ca Mama…
Zélie dă din cap.
— Exact! Dacă ai avea destui titáni Conectori lângă tine, ai putea s-o înfrângi, aşa cum ai înfrânt-o pe Ramaya!
Privesc magia din mâna mea. Pâlpâie ca o flacără.
Până acum, n-am ştiut cum o s-o înving pe Mama sau ce aş putea folosi în avantajul nostru, ca să pun capăt războiului. Dar acum, când am aflat că posed o astfel de abilitate, văd o posibilă cale spre victorie.
O cale spre tron. De fapt, n-am avut niciodată nevoie nici de o armată, nici de maji.
Am nevoie doar de propriul meu dar.
Strâng pumnul şi mă uit din nou la zid, imaginându-mi armata
aflată de cealaltă parte. Încerc să vizualizez următoarea lor mişcare, să-mi imaginez cum să le contracarez atacurile.
— Poţi să despici din nou zidul? o întreb pe Zélie, iar ea încuviinţează. Toată lumea să adune pergamente! Am un plan nou.
— Sunteţi pregătiţi cu toţii? strig, iar ceilalţi încuviinţează.
Zélie îşi ocupă locul la perete. Facem ultimele pregătiri. Kenyon vine lângă ea.
O să ieşi de aici. Răsuflu cu putere, strângând şi desfăcând pumnii.
Nu ai de ales. Ai, în sfârşit, puterea de a încheia războiul.
Cu un icnet, Jahi împinge ultimul raft. Îl lipeşte de peretele din spate, creând o baricadă. Mă duc lângă el, în spaţiul îngust. Îmi ţin respiraţia şi aştept ca Zélie să despice peretele.
— S-ar putea să te fi judecat greşit, îmi spune Jahi. Eşti de treabă.
Îi răspund:
— Să vedem ce părere o să ai după ce vom trece podul.
Mă târăsc înainte şi mă uit prin spaţiul triunghiular. Văd chipul lui Zélie. Îşi lipeşte palmele de stâncă. E neclintită ca o stană de piatră.
Aşteaptă incantaţia lui Kenyon.
— De îndată ce se deschide peretele, fugi! îi spune el. Dacă nu, vei arde.
Zélie încuviinţează din cap, iar Kenyon întinde o mână. Muşchii mi se încordează când incantaţia îi zboară de pe buze:
— Ìlànà iná, hun ara rẹ pèlú mi báàyí…
Îmi pun palma streaşină la ochi. Două jerbe de flăcări ţâşnesc din palmele lui. Se întrepătrund ca nişte panglici, înfăşurându-se unele în jurul celorlalte până când alcătuiesc o sferă în spatele lui Zélie.
Aerul se încinge tot mai mult, pe măsură ce flacăra creşte. Mingea de foc atârnă în aer ca un soare. Când pete negre încep să apară pe suprafaţa sferei, strig:
— Deschide peretele!
Zélie închide ochii. Tatuajele de pe gâtul ei pâlpâie, apoi se luminează.
Îmi ţin respiraţia. Strălucirea aurie i se răspândeşte până în vârful degetelor, pe urmă despică piatra.
Când fisura din zid ajunge la podea, iar peretele se desparte în
două, Zélie se aruncă într-o parte. Cu un zgomot surd şi puternic, intrarea iese la iveală. Strigătele soldaţilor pătrund dinspre coridoare.
— Puneţi mâna pe ei!
Ţipătul generalului e înăbuşit de o rafală de vânt. Părul mi se răvăşeşte când rafalele se înteţesc. Două vârtejuri de aer se reped în galerie.
Timpul încetineşte. Jeturile de aer se năpustesc spre vâlvătaia lui Kenyon, care creşte tot mai mult.
