Orïsha înainte de toate.

— Dacă am destui titáni Conectori în jurul meu, cred că pot s-o dobor pe Mama.

Tzain mă apucă de mâini.

— Nu! E prea periculos s-o înfrunţi de una singură.

— Cine altcineva o poate provoca la luptă? îl întreb. Cine altcineva poate stoarce până şi ultimul strop de viaţă din venele lui Inan?

Închid ochii şi derulez în minte toate greşelile mele. Atâta amar de timp, am crezut că Tata e un monstru. Dar dacă faptul că era cârmuitorul acestui regat l-a obligat să acţioneze astfel? Războiul este o cursă către moarte, iar acum Mama şi Inan câştigă.

Îl împing pe Tzain la o parte şi mă îndrept spre mijlocul cercului.

Nu pot îngădui ca sângele nostru să se verse în continuare. Trebuie să

pun capăt războiului, cu orice preţ.

Ridic o mână, iar gestul meu îi amuţeşte pe toţi.

— Am o idee, le zic.

Dar nu apuc să adaug nimic. O voce răsună din spatele meu:

— Aşteaptă!

Toţi ochii se întorc spre Zélie, care iese în fugă din turnul Mai-marilor.

Caftanul mov flutură în urma ei. Buclele albe încă îi sunt năclăite de sânge. Rămân mută de uimire. Se uită la mine, dar privirea ei stăruie asupra mea doar o clipă. Apoi se adresează mulţimii:

— Nu e nevoie să luptăm. Mai există o cale de-a ieşi din acest război.

CAPITOLUL ŞAIZECI

ZÉLIE

Mă pregătesc să mă adresez majilor. Palmele mele asudă. Mai-marii stau în cerc, în jurul meu. Tzain păşeşte între mine şi Amari.

Mi se usucă gâtlejul când mă uit la ea. Păstrez tăcerea cu privire la faptul că din cauza ei am fost atacaţi. Nu sunt pregătită să discut cu ea. Nu am mult timp la dispoziţie.

Chiar şi de aici, simt setea de sânge a majilor, dorinţa lor de-a se avânta în luptă. Dar informaţia pe care am obţinut-o cu greu de la Roën ne dă ocazia să alegem – ocazie pe care nu am avut-o până

acum. De data asta, nu suntem nevoiţi să luptăm. Putem trăi dincolo de această zonă de război.

— Regele nu este în Lagos! le strig. Se ascunde în Ibadan.

Monarhia se aşteaptă să mărşăluim până la palat şi să ne irosim forţele într-un alt loc decât acolo unde ar trebui. Plănuiesc să ne anihileze când trupele noastre vor fi împărţite.

Nâo îşi încreţeşte fruntea şi întreabă:

— Ce înseamnă asta? Mergem în Ibadan?

— N-ar trebui să muşcăm momeala, răspund eu. Ar trebui să

profităm de ocazie.

Îmi strâng pumnii, pregătindu-mă pentru reacţia lor. Ar fi foarte uşor să fug, să plec pe furiş, în toiul nopţii. Dar gândul la Mâzeli mă

oţeleşte. El nu i-ar părăsi niciodată pe maji.

Nici eu nu pot să-i las în urmă.

— Dacă forţele monarhiei sunt împărţite între Ibadan şi Lagos, avem drum liber spre un loc în care vom fi în siguranţă. Putem să ne îndreptăm spre coasta Ilorinului, să navigăm dincolo de graniţele Orïshei.

Nâo face un pas înapoi.

— Doar nu vorbeşti serios! Vrei să fugim?

Scutur din cap.

— Nu. Vreau să trăim.

Potopul de furie care se dezlănţuie împotriva mea mă ia pe

nepregătite.

— Ai de gând să laşi monarhia să câştige?

— Aici e casa noastră! Unde să ne ducem?

— Cum rămâne cu restul majilor?

Cum să-i fac să înţeleagă că există şi altceva în afară de această

luptă fără sfârşit? Ce rost are să rămânem aici, când ştim că nu putem câştiga?

Kenyon iese în faţă şi dă glas nemulţumirii tuturor:

— Eu nu plec. Nu-mi pasă că ţi-ai pierdut Secundul. Arzătorii nu fug.

Mă apropii de el. Îi înfrunt făţiş furia.

— Atunci, veţi muri. Cine ştie câţi cênteri mai are monarhia? După

atacul ăsta, vor şti unde să ne găsească!

— Atunci, lasă-i să ne găsească! exclamă Kenyon.

Replica lui e un strigăt de luptă care îi întărâtă pe ceilalţi.