Mama Agba strânge din buze, iar eu îmi muşc limba.
— Crezi c-am mers prea departe? o întreb.
— Cred că nu ai mers destul de departe. Vorbeşti despre acest război ca şi cum ar fi începutul, dar majii şi monarhia se războiesc de zeci de ani. De secole. Ambele tabere şi-au provocat mari suferinţe.
Ambele părţi sunt mistuite de neîncredere.
Mama Agba îşi mângâie bastonul de lemn şi închide ochii.
— Nu o poţi învinovăţi pe Zélie pentru ceea ce face, la fel cum nu-l poţi învinovăţi pe Inan pentru greşelile lui din trecut. Dacă vrei cu adevărat să obţii pacea, trebuie să priveşti dincolo de aparenţe.
Dau încet din cap, meditând la cuvintele Mamei Agba. Deşi furia mea faţă de Zélie se estompează, dorinţa de a intra în scena de vis creşte. Dacă monarhia şi majii sunt în război de secole, ar putea fi singura noastră şansă de-a pune capăt acestei lupte pentru totdeauna.
Dar cum să negociez pacea între cele două tabere, când fiecare încercare de-a mea este respinsă?
— Ştii semnificaţia numelui tău? întreabă Mama Agba.
— Numele meu nu înseamnă nimic.
— Fiecare nume are o semnificaţie, copila mea. Al tău înseamnă
„cea care are o mare putere”.
Mama Agba zâmbeşte, iar pielea din colţul ochilor ei mari se încreţeşte.
— Acum câteva luni, erai o prinţesă speriată, fugară. Acum eşti unul dintre Mai-marii care îi conduce pe maji în război. O regină
pregătită să-şi ocupe tronul.
Cuvintele ei mă duc cu gândul la tot ce am înfăptuit, la cât de departe am ajuns. Credeam că victoria nu va fi obţinută decât după ce mă voi fi aşezat pe tronul Orïshei, dar şi ceea ce am devenit e un fel de victorie.
— Totul a început când ai furat pergamentul. Faptele tale curajoase ne-au adus în acest punct. Ştiu că e dificil, dar mai acordă-ţi puţin timp. Dacă cineva poate aduce pacea, ştiu că tu eşti aceea.
Îmi cuprinde faţa în palme şi mă priveşte cu atâta afecţiune, încât nu mă pot abţine să zâmbesc. În privirea ei simt dragoste adevărată.
— Mulţumesc!
— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti.
Mă cuprinde într-o îmbrăţişare caldă.
— Curajul tău mi-a dat atât de multe înapoi! Îţi sunt la fel de recunoscătoare cum îi sunt şi lui Zélie.
Se ridică în picioare. Dau s-o urmez, dar îmi face semn să rămân pe loc.
— Când eram tânără, acesta era cel mai potrivit loc din sanctuar în care să-mi cercetez puterile. S-ar putea să te ajute şi pe tine.
Mă încrunt.
— Dar n-am nicio incantaţie. Zélie a distrus-o.
— Eşti cênter, Amari. De bine, de rău, nu eşti legată de incantaţii.
Ai o legătură specială cu fratele tău. Limpezeşte-ţi mintea şi concentrează-te!
Zâmbesc. Mama Agba se îndepărtează. Sfatul ei mi-a luat o greutate de pe umeri – una pe care de la bun început n-ar fi trebuit s-o port. Nu sunt o maji şi nici nu voi fi niciodată. Nu e nevoie să mai joc după regulile lor. Incantaţiile lor, restricţiile lor nu sunt valabile pentru mine.
Îmi privesc mâinile, amintindu-mi de fiorul care m-a străbătut când mi-am invocat puterile de cênter şi am doborât-o pe Mama, în coridorul templului Chândomblé. De luni întregi, nu m-am mai simţit aşa de bine ca atunci.
Atunci m-am simţit cu adevărat în largul meu.
Pielea mă ustură când îmi invoc puterea. Mă concentrez profund.
Deşi nu am în preajma mea titáni care să-mi alimenteze magia, simt că energia începe să se reverse dintr-o altă sursă.
Haide, Inan! Mă gândesc la el. O lumină albastră se aprinde în pieptul meu. Am nevoie de tine mai mult ca oricând. Noi suntem singurii care pot pune capăt acestei situaţii.
Pe măsură ce apusul se transformă în noapte, stau pe bancă şi îmi întind mintea spre fratele meu, în întuneric. Nu ştiu dacă va funcţiona, dar n-o să renunţ.
Voi sta aici o eternitate, dacă aşa pot încheia războiul.
CAPITOLUL PATRUZECI ŞI ŞASE
INAN
Deşi mă ţin bine de masa lustruită din sala Consiliului de Război, lumea care mă înconjoară se îndepărtează. Chipurile consilierilor sunt tot mai înceţoşate. Şoaptele mamei sunt acoperite de ţiuitul din urechile mele.
Realitatea pare să-mi scape printre degete precum un vis care se apropie de sfârşit. Aud din nou vocea şi încerc să-mi ascund confuzia.
