Degetele mi se încleştează pe mica monedă de aramă. Aş vrea să
am un răspuns bun. Cum putea să-i explic ceva ce eu însumi abia dacă înţeleg?
Chiar şi atunci când Ojore rosteşte supranumele terifiant al lui Zélie, tânjesc după mirosul sufletului ei. Ar fi putut să mă ucidă în acel moment, dar nu a făcut-o. A dat înapoi, în ciuda faptelor mele.
— Înainte ca magia să revină, fata aceea îmi stătea în cale, îi explic.
Am vrut s-o omor. Am încercat. Dar când am avut ocazia…
Oftez când îmi amintesc momentul fatidic din pădure, după ce fraţii noştri au fost luaţi. Când magia mea a izbucnit necontrolat, am văzut fiecare părticică din Zélie. Încă îmi amintesc gustul amar al terorii ce-i stăpânea sufletul. Îmi amintesc căldura din inima ei.
— Ea m-a învăţat că fiecare poveste are mai multe laturi, îi spun.
Datorită ei vreau să fiu un rege mai bun.
Eu şi Ojore ne privim în ochi. Între noi se cască o prăpastie. Privesc cicatricile de pe gâtul lui şi îmi dau seama că nu va înţelege. Spre deosebire de mine, nu a fost învăţat de mic să se teamă de maji. Majii i-au preschimbat familia în cenuşă.
Duce un pumn la buze. Privim harta din sala Consiliului de Război. Brusc, în urechi îmi răsună din nou un ţiuit slab. Lumea din jur începe să se înceţoşeze. Mă sprijin de masă.
— Ştiu că nu eşti ca tatăl tău, oftează Ojore. Te respect fiindcă
încerci să fii un om mai bun. Dar nu poţi salva pe toată lumea. Nu mai considera că majii sunt cei care au nevoie de protecţie!
Bag mâna în buzunar şi strâng moneda de aramă.
— Vorbeşti ca Mama.
— Ei bine, la fel ca mama ta, am un motiv întemeiat să mă asigur
că rămâi în viaţă. Pe câmpul de luptă, Amari nu e sora ta. Nu e un om pe care ţi-e îngăduit să-l iubeşti.
Ojore se ridică de pe scaun şi mă bate pe spate.
— Sunt duşmanii tăi, Inan. Sunt soldaţii din tabăra inamică. Şi, când îi vom înfrunta, va curge sânge. Nu permite ca acel sânge să fie al tău!
Închide uşa în urma lui, iar eu îmi sprijin capul pe masă. Nu vreau să aibă dreptate, dar a rostit exact cuvintele pe care eu mă tem să le spun. Preţ de o clipă, tânjesc după zilele în care eram prinţ. După
vremurile de dinainte de magie.
De dinainte să urc pe tron. Poate că pe atunci nu aveam putere, dar lucrurile erau simple. Acum mă tem că acele zile nu se vor întoarce niciodată.
Inan…
Acum, că nu mai e nimeni aici, vocea aceea îmi susură mai stăruitor în ureche. Moneda de aramă cade din palma mea. Degetele mi se înmoaie. Somnul mă învăluie, atrăgându-mă în întunericul său.
După ce mă doboară, un suflu răcoros de magie îmi atinge pielea.
Totul se învârte în jur şi nori albi se îngrămădesc spre mine.
Mă simt de parcă sunt suspendat în spaţiu. Picioarele mele caută
pământul. Când îl găsesc, în sfârşit, nu-mi cred ochilor.
Văd un câmp nesfârşit de crini albaştri. Florile îmi dezmiardă
pielea.
CAPITOLUL PATRUZECI ŞI ŞAPTE
AMARI
— Frate?
Tânjesc să spun mai multe, dar nu pot rosti niciun cuvânt. Am petrecut atât de mult timp încercând să ajung aici, în scena de vis. Nu m-am gândit ce se va întâmpla după aceea.
Din cauza firelor mici şi aspre ale începutului de barbă şi a cearcănelor adânci, fratele meu pare să aibă mai mult decât cei nouăsprezece ani ai săi.
Dacă nu ar existat şuviţa albă din buclele lui dezordonate, aş fi zis că seamănă cu Tata.
— Scena ta de vis e diferită, îmi zice.
Clipeşte. Un zâmbet slab îi apare pe chipul obosit. Ochii i se închid. Se lasă îmbătat de atmosfera din scena mea de vis. Savurează
aerul cu aromă de scorţişoară.
Mă uit la lumea din jurul nostru, la spaţiul magic pe care l-am creat. O mare de flori de un albastru intens ni se aşterne la picioare.
Deasupra străluceşte un cer plin de stele.
