Deşi nu am pus niciodată piciorul în acest loc, mă simt ca şi cum m-aş întoarce la mine însămi. Aici, aerul este dulce. Lumina străluceşte puternic, deşi nu există lună.
Inan se apleacă, miroase o floare, apoi zâmbetul îi piere de pe chip.
— M-ai adus aici ca să mă omori sau fiindcă vrei să vorbim?
Glumeşte, dar văd că-i tremură degetele. Se aşteaptă ca toţi şi toate să-i facă rău. Purtăm cu noi aceleaşi cicatrici, însă eu mă lupt ca ele să
nu mă controleze.
Ochii mi se umplu de lacrimi. Alerg spre el. Inan desface braţele.
Mă gândesc la cât de mult mi-a lipsit, la cât de mult am vrut să-l strâng în braţe.
Tot ce s-a întâmplat între noi îmi trece fulgerător prin minte. Văd câte răni am îndurat amândoi. Fiecare om drag pe care l-am pierdut.
Binta. Amiralul Kaea. Tata. Dar, cel mai rău dintre toate, ne-am pierdut unul pe celălalt.
Când îmi sprijin capul pe pieptul lui, nu ştiu care dintre noi plânge mai tare.
E greu de spus cât timp se scurge până când lacrimile ni se usucă.
Până şi durerea este diferită în acest spaţiu magic.
Ne aşezăm pe movile de pământ şi culegem florile de la picioarele noastre.
Între noi plutesc lucruri nespuse, dar nu e nevoie de cuvinte.
— Şi tu ai flori în scena ta de vis? îl întreb.
Inan scutură din cap şi smulge petalele unui crin.
— Nu. Doar trestii. Zélie a învăţat cum să făurească păduri şi cascade, dar eu nu ştiu cum să creez mai mult. Nici măcar nu mă pot întoarce în scena mea de vis. De fiecare dată când încerc, am impresia că mi se înfige un topor în creier.
Sunt uimită să-l văd zâmbind. Chiar şi după tot ce s-a întâmplat, Zélie reuşeşte să scoată la iveală o altă latură a fratelui meu.
— Ce mai face Zélie? mă întreabă.
Îmi dau ochii peste cap şi mă uit în altă parte.
— E hotărâtă să te ucidă. E complet orbită de furie.
— Ştiu, crede-mă.
Inan îşi ridică puţin cămaşa, dând la iveală noua lui cicatrice.
— Dar când nu e pornită să-mi verse sângele, ce face? Cum se simte?
Strâmb din nas, încercând s-o văd pe Zélie cu alţi ochi. Suntem la cuţite de prea mult timp. Mi-e dor s-o privesc din nou ca pe o prietenă.
— Acum are clanul ei. Nu sunt mulţi Secerători, dar e de ajuns.
Faptul că are grijă de ei o face fericită. De fapt, ei o fac să râdă.
— E bine.
Inan se scufundă în flori. În ochii lui de culoarea chihlimbarului se citeşte blândeţea.
— Merită să fie fericită.
— Vorbeşti de parcă noi nu am merita.
— Noi facem parte din familia regală, pufneşte el. Suferim pentru ca toţi ceilalţi să poată zâmbi.
Strâng genunchii la piept. Detest cuvintele pe care le-a rostit. M-
am săturat să sufăr pentru că oamenii din acest regat refuză să creadă
în pace. Ştiu că există o lume în care ne putem împăca. O Orïsha în care maji, titáni şi kosidáni sunt capabili să trăiască laolaltă.
Încă pot vedea cu ochii minţii Orïsha visurilor mele, chiar dacă
realitatea îmi oferă doar coşmaruri.
Oftez din rărunchi.
— Se antrenează ca să te ucidă, Inan. În continuare, încerc să-i conving pe rebelii Iyika de faptul că pacea e fezabilă, dar ei nu au încredere în monarhie. Vor s-o pună pe Zélie pe tron.
