ZÉLIE

Stau la uşa cantinei şi mă întreb de ce m-am mai deranjat să vin.

Înăuntru, băutura curge în cupe şi cântecele răsună. După moartea lui Mâzeli, nu mi se pare corect să sărbătoresc.

Mi-e greu să nu-i aud râsetele în mulţime, să nu-mi aduc aminte cum se plimba pe coridoare, cu pas legănat. Întotdeauna se lumina la faţă când cineva gătea súyà la cină. Dacă ar fi fost aici, cu mine, probabil că ar fi mâncat prea mult şi ar fi vomitat.

Nu fi tristă.

Închid ochii. Aş vrea să-i pot urma sfatul. Ştiu că el şi-ar fi dorit să

particip la petrecere. Mi-ar fi întins o cupă cu vin de palmier. Am fi râs şi am fi dansat, iar el ar fi spus că va fi cel mai tare Secerător care a trăit vreodată. Nu ştia că deja era minunat.

— Ar trebui să li te alături.

Încremenesc când aud vocea Mamei Agba. Toiagul ei loveşte în podea. Respir anevoie. Nu am mai văzut-o din ziua aceea oribilă, în infirmerie. Nu vreau să dau ochii cu ea acum.

— Fă-o pentru Secerătorii tăi, dacă nu vrei s-o faci pentru tine.

Cuvintele ei au o asprime neobişnuită.

— Ei încă sunt aici, Zélie. Încă au nevoie ca tu să lupţi.

Nu reacţionez nicicum. Mama Agba păşeşte între mine şi uşă. Sunt nevoită să întorc capul. Încă nu suport s-o privesc în ochi.

— Putem vorbi? mă întreabă cu voce tremurătoare. Am o bancă

specială, în grădini.

— Nu vreau s-aud ce ai de spus.

— Zélie, îmi pare rău.

Lacrimile i se preling printre ridurile de pe obraji.

Mă enervează cât de mult mă doare s-o văd suferind, cât de mult îmi doresc s-o eliberez de această durere.

— Nu se mai putea face nimic ca să-l salvăm, îmi explică Mama Agba. Fără un sacrificiu care să întărească legătura voastră, aţi fi murit amândoi. Vreau să înţelegi…

Mă dau la o parte.

— Înţeleg. Ştiu de ce ai făcut ceea ce ai făcut. Dar mai ştiu şi că aş

fi putut să-l salvez. Nu pot să te iert pentru că mi-ai răpit prilejul de a-l salva.

— Zélie, te rog…

Mi se rupe sufletul, dar mă străduiesc să-mi ignor reacţia. Îi întorc spatele.

— Ar fi trebuit să mor în ziua aceea. Prefă-te că am murit!

Mama Agba plânge în hohote. Mă doare sufletul. Niciodată n-am auzit-o hohotind aşa.

Urc treptele care duc spre apartamentul meu. A fost o greşeală să

plec din cameră. Aici, afară, nu mă aşteaptă nimic.

— Te-ai întors.

Mă răsucesc şi îl văd pe Roën – stă la uşa dormitorului meu. Pe umeri îi atârnă doi saci grei. Conţinutul lor zornăie când mercenarul se ridică. Îmi face semn să-l iau pe cel mai mic.

— Să mergem! mă îndeamnă.

Îmi dau ochii peste cap şi trec pe lângă el.

— Mă duc la culcare.

Mă urmează în camera mea.

— Ba nu! Am nevoie de ajutorul tău.

— Roën, te rog, nu în seara asta!

— Adică tu ai dreptul să-mi ceri ajutorul oricând vrei, dar când eu am nevoie de ceva, eşti prea obosită?

Îi arunc o căutătură urâtă, iar el zâmbeşte.

— Mă gândeam eu că aşa e.

Îmi pune pe umăr sacul mai mic. Mă încrunt.

— Vrei să-mi spui măcar unde mergem?

Strânge mai mult cureaua sacului, pe urmă o ia din loc.

— Ştii ce înseamnă Zïtsōl în limba mea? „O fată frumoasă, care pune prea multe întrebări.”

Orele trec în linişte în timp ce călătorim pe spinarea gheparnarei lui Roën. Ieşim din jungla umedă şi ajungem în zona stâncoasă a munţilor. Galopăm pe Câmpiile Opeoluwa. Înaintăm la nord de sanctuar. Îmi sprijin bărbia pe umărul lui Roën, înfruntând vântul

tăios.

— Îmi spui, te rog, ce-o să facem? îi strig la ureche.

— N-are niciun rost să-ţi zic.

— Măcar îmi spui dacă e legal?