respir.

Balena albastră străluceşte aidoma planctonului bioluminiscent de pe coasta Jimetei. Lumina i se răspândeşte până în vârful cozii. E ca şi cum cerul nopţii ar străluci prin pielea ei netedă.

Bestia deschide gura ca să se hrănească, absorbind vârtejul de peşti care înoată deasupra. Devorează mii de peşti dintr-o singură

înghiţitură. Apoi începe să urce.

Ţine-te bine! îmi transmite strânsoarea lui Roën. Mă prinde de talie, iar eu îmi pun braţul în jurul lui. Cu o smucitură, trage cu

arbaleta. Cârligul plat ţâşneşte prin apă şi se înfige sub înotătoarea enormă a balenei. Durează doar o secundă până când firul de legătură ne trage violent prin apă.

Toate oasele din corpul meu se zdruncină. Parcă sunt trasă de o mie de elefanţi. Apa se loveşte de pielea noastră. Înaintăm cu o viteză

inimaginabilă. Strălucirea balenei luminează marea aidoma unui soare.

Pisici-de-mare uriaşe trec în goană pe lângă noi. Solzii în nuanţele curcubeului trosnesc în apă ca un fulger. Totul pare un vis. Nu vreau să mă mai trezesc.

Răsuflu prelung când ieşim la suprafaţa apei. Balena face un salt şi se arcuieşte în aer; e atât de mare, încât acoperă luna pentru câteva clipe.

Roën desprinde cârligul. Animalul se răsuceşte şi se scufundă

înapoi în mare.

— Ţine-te bine! strigă Roën, acoperind vuietul apei.

Valurile se agită în jurul nostru ca un tsunami. Îl strâng de mână

pe Roën în timp ce ne rotim prin apă. Trec câteva minute până când undele se liniştesc.

Văd barca noastră – pluteşte la jumătate de kilometru de noi.

Îmi smulg masca de pe faţă, cu mâini tremurânde. Trag cu nesaţ

aer în plămâni. Izbucnesc în râs şi îmi duc mâinile la piept. Dau neîncetat din picioare, ca să rămân la suprafaţă. Apa străluceşte în lumina tot mai palidă a balenei. Privesc în jos până când dispare, lăsându-ne în apele întunecate.

— A fost incredibil! strig. Cel mai uimitor lucru pe care l-am văzut vreodată.

Roën zâmbeşte.

— De obicei, asta spun iubitele mele despre mine.

Îl stropesc cu apă şi el râde. Bucuria adevărată îi încreţeşte trăsăturile. Acest lucru mă ia pe nepregătite. Parcă ar fi alt om.

— De ce ai făcut asta? îl întreb.

Surâsul lui devine tandru. Se apropie de mine. Îmi atinge obrazul.

— De-asta.

Degetele lui zăbovesc în colţul buzelor mele.

— A trecut prea mult timp de când nu ţi-am mai văzut zâmbetul.

CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI PATRU

INAN

Mă uit la hărţile şi planurile de luptă împrăştiate pe masa noastră.

Nu sunt decât pergamente şi cerneală neagră, dar ne conturează

drumul spre victorie. Trupele noastre sunt staţionate în afara Lagosului. Mama şi cu mine suntem în afara oricărui pericol. Toate capcanele au fost puse la locul lor.

De data asta vom câştiga.

— A înţeles toată lumea ce are de făcut? întreabă Mama.

Vocea ei răsună în ahéréul în formă de piramidă. Ahéréul se află

chiar lângă centrul satului Ibadan. Umplutura de lut izolează piatra, oferind protecţie împotriva aerului rece de munte. Mă uit la focul care arde în spatele colibei.

Ofiţerii dau din cap, în chip de răspuns.

Fac semn din mână.

— Deocamdată, asta-i tot. Să-mi trimiteţi veşti când progresaţi!

Oamenii salută şi ies din cameră. Mă îndrept spre şemineu.

Flăcările mă încălzesc. Aştept să simt satisfacţie sau o fărâmă de uşurare. Dar, indiferent cât timp trece, nu simt decât amorţeală. Mi-e greu să cred că ăsta e cu adevărat sfârşitul.

Ojore apare lângă mine.

— N-ar trebui să fiu aici. Trimite-mă înapoi în Lagos! Lasă-mă să

fiu ochii şi urechile tale!

— Am deja oameni acolo, îi răspund. Am nevoie de tine aici.

— Inan, nu e treaba ta să mă aperi!

Mă răsucesc pe călcâie şi îl înfrunt mânios:

— După ce i s-a întâmplat lui Jokâye, bineînţeles că e treaba mea!

Orïsha va avea nevoie de tine când totul se va termina. La fel şi eu.

Mama pune o mână pe umărul lui Ojore şi îi spune: