Se opreşte brusc. Spatele i se încordează. Îşi strânge pumnii, dar nu se răsuceşte spre mine.
— Vezi-ţi de antrenamente! îmi spune printre dinţi. Nu vreau să te mai aud vorbind despre asta.
Păşeşte pe podul de piatră. Mă abandonează aici, pe al doilea munte. Nu înţeleg de ce se lasă orbită de furia ei. De ce niciun rebel Iyika nu pricepe că aşa e cel mai bine?
Gâtlejul mi se strânge. Mă aplec şi încerc să recuperez resturile îmbibate de apă ale pergamentului.
— Ai nevoie de ajutor, Mai-mare Amari?
Mă uit spre mal. Mama Agba mă întâmpină cu un zâmbet trist.
Lacrimile pe care mă lupt să le înăbuş ameninţă să se descătuşeze, aşa că privesc undele apei până când simt că lacrimile dispar.
Scutur din cap şi întreb:
— De ce e toată lumea împotriva mea?
Mama Agba îmi face semn să mă apropii.
— Vino, copila mea! Cred că te pot ajuta să înţelegi.
Încă tremur de furie. Ne îndreptăm spre grădinile de pe primul munte. Mama Agba mă mângâie pe braţ.
— Respiră, copila mea!
Trag adânc aer în piept în timp ce Mama Agba mă conduce spre intrarea în grădini. Situate în vârful turnului principal, strălucesc de atâta frumuseţe sălbatică. Frunzele de banan sunt în armonie perfectă cu florile apus-de-soare ce atârnă deasupra capetelor noastre.
— Acolo, în faţă!
Mama Agba îmi arată o bancă roasă de vreme, năpădită de vegetaţie.
— Aceea a fost dintotdeauna preferata mea. Muşchiul e o pernă
excelentă.
Păşim pe cărarea luminată de felinare. Mă gândesc cât de diferit
arată piatra spartă şi vegetaţia asta, în comparaţie cu peluzele îngrijite ale palatului. Liane lăsate să crească în voie se încolăcesc pe după lampadarele de piatră, creând tapiserii în jurul băncilor vechi şi al foişoarelor pline de crăpături. Nu seamănă nici pe departe cu grădinile regale, unde doar cele mai frumoase garoafe aveau voie să
crească. La fel ca tot ce e în palat, erau sugrumate. Controlate.
— Altădată, veneam foarte des aici.
Mama Agba se aşază cu plăcere pe muşchi, de parcă s-ar scufunda într-o cadă luxoasă.
— Templele au fost create pentru meditaţie, dar eu am găsit mereu aici cea mai profundă linişte sufletească.
Îmi închipui că vrea să mă dojenească, aşa că aştept cuvintele mustrătoare. În schimb, ea lasă corul de cicade să răsune în liniştea ce ne înconjoară. Pe măsură ce timpul pare să se dilate, îmi dau seama că nu aşteaptă ca eu să vorbească. Aşteaptă fiindcă vrea să
asculte.
Deschid gura, dar mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite. Am sentimentul că mereu mă lupt să fiu auzită. Nu-mi mai amintesc când am purtat ultima dată o conversaţie simplă despre război.
— E greşit să lupţi pentru pace? o întreb.
— Viaţa e mult mai complicată. Nu poţi împărţi mereu lucrurile în ceea ce e greşit şi ceea ce e corect, răspunde Mama Agba. Nu cred că
vei obţine vreodată pacea încercând să dovedeşti fie una, fie cealaltă.
Mă aşez din nou şi mă uit la grădini. Ceva mai departe, în faţa noastră, două Mareice stau într-un foişor de piatră. Una dintre ele îngenunchează, iar cealaltă îi rade părul cu ajutorul unui cuţit.
Smocuri de păr alb cad pe podeaua foişorului. Îmi dau seama de motivaţia fetei. Îşi rade părul ca să semene cu Nâo. Îl respectă atât de mult pe Mai-marele ei, încât vrea să-i semene.
Încep să vorbesc:
— Ştiu că fratele meu a făcut greşeli. Mai multe greşeli decât majoritatea oamenilor. Dar nimeni n-o să înţeleagă vreodată cum a fost să creşti cu un tată ca al meu. Inan a îndurat greul torturii.
— Ţi-e milă de el?
— Îl înţeleg. Tot ce şi-a dorit a fost să fie un rege bun şi puternic.
Chiar şi când greşeşte, el crede că luptă pentru ce e corect.
Încep să rup muşchiul de pe bancă şi oftez.
— Ştiu că, dacă am discuta, am ajunge la o înţelegere. Amândoi vrem ce e mai bine pentru Orïsha. Zélie şi rebelii Iyika refuză să
asculte.
